Nu am mai scris de cateva zile…Observ ca incep sa folosesc blog-ul ca pe un jurnal. Mai ales acum, cand nu prea am cu cine sa vorbesc si am atatea framantari sufletesti. Mi se pare patetic. Totusi, nimic nu ma opreste sa tastez in continuare, sper ca astfel ma voi elibera de toate temerile mele interioare.
Se spune ca e mai usor atunci cand vorbesti despre ceea ce te intristeaza, despre ceea ce “ai pe suflet”. Ei bine, asta incerc si eu acum…Dar e ciudat ca nu pot spune chiar in totalitate motivele pentru care ma simt asa, unul dintre ele fiind confidential, pentru ca pur si simplu nu cred ca v-ar interesa. Celalalt ar fi faptul ca Bono se simte cam rau, nu stiu ce are, e bolnavior si ar trebui dus la medic…Ah, si da, sunt constienta ca de fapt nici asta nu va intereseaza. De fapt, daca as posta vreun filmulet XXX sau ceva despre Magda, Tolea, Sexy Braileanca si alte “vedete” de acest gen, atunci m-as astepta cu adevarat la o crestere simtitoare in topurile blog-urilor. Dar nu. Mi se par atat de grele momentele in care esti trist si totusi motive pentru care sa te simti astfel vin si vin, nu se mai opresc si ma gandesc mereu DE CE nu poti avea macar un lucru bun la care sa te gandesti in astfel de clipe…Unde e optimismul meu? De ce nu functioneaza si acum, la fel ca in cazul testelor de la scoala, cand spun “sigur nu ne da, ganditi pozitiv” si chiar am dreptate in 99% dintre cazuri? De ce nu pot fi optimista si acum? De ce ne apare mereu in cale cate ceva care sa accentueze zicala aceea care spune ca realizezi ceea ce ai abia dupa ce ti-a scapat printre degete? Il vad pe bietul Bono intins pe covor, tremura si ma priveste cu ochii atat de tristi si parca simt cum regreta faptul ca Dumnezeu nu i-a dat si lui darul vorbirii pentru a-mi spune ce il doare. Simt o furie imensa cand ma gandesc, inconstient, la ziua cand el nu va mai fi, de ce nu il poti avea toata viata ta pe acel prieten care te intampina dand din coada, fericit? Si furia asta se inteteste din ce in ce, aparandu-mi in minte toate lucrurile care mi-au fost luate exact cand simteam ca momentul acela va intarzia la infinit. De ce trebuie sa treci prin atatea pentru a te “maturiza”? Oare chiar te maturizezi astfel, sau creste doar puterea ta de a face fata greutatilor? Ori asta este “maturizarea”? Daca este necesar sa il privesc pe el cum se chinuie pentru a ma “maturiza”, prefer sa raman mereu copil…
Ah, si da, stiu, nu voi face nici trafic impresionant cu acest post, nici numarul comentariilor nu va creste simtitor, poate nu va creste chiar deloc. Si ma astept la remarci de genul “sigur o sa moara Bono”, crezand ca sunteti amuzanti. Ei bine, nu. Sunteti patetici numai daca ati zambit citind incheierea acestui post. Punct.
