Ziua s-a terminat aşa cum începuse: fericirea era prezentă în sufletele amândurora, atât Ionel cât şi doamna Ştefania, bunica sa, trăiau din plin momentul reîntâlnirii. Timpul a trecut repede, cei doi discutând şi împărtăşindu-şi unul altuia întâmplările ale căror martori sau chiar personaje au fost. Cerul senin le era acum însoţitor în acea seară petrecută pe prispa casei, la fel ca atunci când Ionel era doar un copil, o fiinţă inocentă care se bucura din plin de micile lucruri oferite de natură. Paşii repezi ai minutelor au ajuns în dreptul orei care indica pe cadranul ceasului miezul nopţii. Cei doi au mers la culcare, Ionel ocupând vechea lui cameră în care câteva jucării încă mai existau, exact aşa cum el le lăsase.
În dimineaţa următoare, razele soarelui l-au trezit pe băiatul al carui suflet zâmbea la vederea peisajului care îi aducea atâtea amintiri. S-a îmbrăcat repede îi a ieşit din cameră cu gândul la bunica sa. A început să o caute prin casă, însă nu a găsit-o. Puţin îngrijorat, a fugit până afară. După câteva minute, s-a întâlnit cu femeia care l-a crescut, aşa că s-au întors împreună în căsuţa veche. În inima lui Ionel o nouă idee răsărise: tresărea de emoţie la gândul că ar putea-o reîntâlni pe Veronica, fata de care s-a îndragostit pentru prima dată. Era hotărât să petreacă mai mult timp pe bancuţa din curte, sperând că o va vedea din nou pe cea care i-a făcut inima să bată mai puternic în acea vară de neuitat. A ajutat-o pe doamna Ştefania cu treburile casei, apoi a mers, aşa cum plănuise, în curte. Orele treceau, seara venea încet-încet, dar Veronica nu se mai vedea sosind. Speranţele tânărului erau acum minime, însă dintr-o dată o maşină a oprit la caţiva metri de poarta casei. S-a îndreptat cu paşi repezi spre gard, a privit cu ochii sclipind şi mare i-a fost mirarea când a vazut cum părul ei roşcat, lung şi drept se zărea în încercarea ei de a coborî din maşina 4X4 a tatălui său. Totuşi, certitudinea îi lipsea până în momentul în care chipul ei va fi îndreptat spre el. Paşii ei uşori atingeau acum solul, rochia ei cu floricele o făcea să pară tot copilul de acum caţiva ani, ca şi cum timpul s-ar fi oprit pentru ea. În cele din urmă, fata s-a întors, iar Ionel a avut-o în faţa ochilor pe Veronica, adolescenta care reuşise să îl cunoască atât de bine într-un timp atât de scurt. Amândoi erau surprinşi, ca într-un vis, le era greu să facă vreo mişcare, sau măcar să se salute. După o scurtă perioadă de timp, Ionel a rupt tăcerea:
- Nu mă aşteptam că te voi găsi din nou, aici… spuse el, minţind cu un scop nobil, deşi in sufletul său spera la această reîntâlnire.
În acel moment, fata se sperie şi fugi spre maşina tatălui său, care nu fusese atent, deci nu observase micul incident. Ionel a rămas pe loc, nedumerit de reacţia fostei sale iubite, spunându-şi în gând: “Sunt sigur că nu pleacă atât de repede, mai sunt zile în care ne vom putea aminti împreună de acele clipe.”, apoi intră în casa unde îl aştepta bunica sa.
[Unii dintre voi mi-aţi sugerat continuarea poveştii, aşa că am decis să ţin cont de părerea voastră, având în minte câteva idei care sigur vă vor surprinde la finalul “serialului”. Sper să iasă ceva drăguţ. :) ]
