Iarna Tu Eşti Marea Mea

Ionel se îndreaptă spre casa bunicii. Trece pe lângă pârâul care a fost martor al atâtor năzdrăvănii din copilăria sa, calcă pe iarba încă udă de la rouă, poteca încă se mai distinge, iar copacii ţin umbră băncuţei din gradina căsuţei mici, dar primitoare. Tufele de flori de camp au înviat o dată cu venirea primăverii şi nici nu îşi mai amintesc de băieţelul care odinioară fura câteva floricele pentru a i le oferi fetei pe care o plăcea în timpul anilor cei mai frumoşi din viaţa lui. Bunica sa nu ştie că urmează să vină, îi face o surpriză…

Ajunge la uşa uzată, cu ajutorul căreia atâtea generaţii şi-au croit drum prin viaţă, lăsând în urmă o existenţă liniştită şi fără griji, în care bunica îi proteja de toate relele şi le făcea orice prăjituri ar fi dorit. Ionel ezită o clipă, nu ştie cum să se comporte cu femeia care l-a îngrijit încă din primele săptămâni de viaţă. Era orgolios, mândru, dar avea un suflet bun, deşi nu vroia să îşi dezvăluie prea mult dragostea pe care o simţea faţă de bătrâna cu obrajii îmbătrâniţi de vreme. După ce a zăbovit pentru a-şi pune ordine în gânduri, ciocăni. Dinăuntru se auziră paşi; femeia care i-a fost şi mamă, şi bunică, şi prietenă, a deschis uşiţa şi în ochi îi apărură lacrimi de fericire la reîntalnirea cu răsfăţatul ei nepot. Dar era puternică, şi-a şters tristeţea printr-un singur surâs din care Ionel înţelegea bucuria revederii. Au intrat împreună în căsuţa primitoare iar copilul, ajuns acum la intersecţia cu maturitatea, a retrăit cu o singură privire clipele în care stătuse acolo în vacanţele de vară. Bunica sa l-a servit cu o cană de ceai şi câteva fursecuri pe care le păstrase de seara trecută, având o presimţire că va avea musafiri în dimineaţa următoare. De femeia de altădată aminteau doar ochii ei blânzi şi felul în care îi oferea tot ce şi-ar fi dorit, însă părul alb şi tenul brăzdat de riduri dezvăluiau greutăţile prin care a trecut. Ionel nu renunţase încă la felul său de a fi, tot nu dorea să îşi arate sentimentele, în gândul lui spunând: “Pe urma şi-o ia în cap!”. În interiorul său însă era un băiat bun şi recunoscător faţă de bunica sa, recunoscându-i toate meritele şi toate bucuriile pe care i le făcuse în primii lui ani de viaţă. Acum era răsplătită, auzind că nepotul ei a ajuns un băiat deştept, a luat bacu’ şi a reuşit să intre la facultatea la care visase dintotdeauna. A vizitat-o cu gândul de a rămâne la ea şi în acea vacanţă care abia începuse, o vară întreagă o avea în faţa sa pentru a-şi reîntâlni prietenii alături de care a crescut, dar surpriza a lăsat-o pentru a fi dezvaluită mai târziu. Ziua trecea repede, seara începuse să pună stăpânire pe micul sat de câmpie, iar bunica începea să se îngrijoreze cu privire la felul în care Ionel va ajunge acasă. Încă îşi făcea griji pentru el, în sufletul ei băiatul rămăsese tot copilaşul acela pe care îl privea cu spaimă atunci când alerga, fiindu-i teamă să nu se lovească. El încerca să o liniştească, spunându-i că acum îşi poate purta singur de grijă, dar văzând-o tot mai îngrijorată, îi spuse dintr-o dată că va rămâne la ea, deci chiar nu are motive pentru a fi speriată. Deodată, ochii bătrânei i se limpeziră si se transformară într-un zâmbet. De acum, se anunţa o vară frumoasă şi fericită pentru amândoi… Timp suficient chiar şi pentru schimbarea lui Ionel…

Iniţial, am vrut să scriu despre altceva în acest post, dar m-am gândit totuşi să schimb ideea pe parcurs. De asemenea, am schimbat şi finalul trist pe care îl prevestisem în imaginaţia mea. Şi am încredere in voi, mai ales in cei care citiţi des “poveştile” mele, că aţi inţeles ce am vrut să vă transmit prin aceste rânduri şi fara a scrie un deznodământ tragic.