17 ani. Teoretic vorbind, ultimul an din viata mea in care mai pot fi considerata copil. Peste fix 1 an, nimeni nu imi va mai ierta faptele lipsite de maturitate, auzind “Las-o, e copil…”. Asa ca, sa profit de ultimul an in care mai pot auzi aceste cuvinte. 
Post-ul acesta il scriu cu rol de jurnal, desi sunt sigura ca pe 99.99% dintre cititorii mei nu ii prea intereseaza. OK, dar eu nu sunt Dan Diaconescu, deci nu doresc o mare audienta, un mare rating pe blog. :). Asadar, voi lasa gandurile sa imi zboare si voi scrie cateva cuvinte despre aceste 12 luni care au constituit cel de-al 16-lea an din viata mea.
Fie ca vorbim despre scoala, despre timp liber, despre prietenii sau despre familie, pot spune ca a fost un an foarte bun din toate privintele. Ah, si da, a fost ultimul meu an (si al colegilor mei de asemenea) in care ne puteam trezi mai tarziu, lasand temele pe seama orelor in care nu faceam mare lucru (adica sperand la unul dintre caietele de care faceam rost in pauze sa scriem exercitiile la mate, mai ales). O realizare a mai fost premiul de la olimpiada de psihologie, dar si faptul ca am devenit mai uniti noi, fantasticii. A fost un an excelent, cu atat mai mult acum, spre sfarsit.
Cam atat am de zis, pentru ca ma grabesc, mai am de aranjat cateva lucruri inainte de plecare (am programat acest articol cu cateva ore inainte de a cobori cele 4 etaje ale blocului in care stau pentru a porni spre litoralul romanesc). Pe cand tu vei citi aceste randuri, eu voi fi pe plaja, in mare sau undeva la vreo terasa. :)
Ne revedem in cateva zile!
P.S.: in incheiere, va invit sa ascultati o piesa a trupei Vama, melodie pe care sunt sigura ca o voi da pe repeat in aceasta zi. :)
