Va rog pe cei care imi dati aici cerere de link exchange sa intrati acolo si va voi adauga. Pe cei de pe acest blog i-am mutat deja in blogroll acolo si le voi trimite mesaje pentru a ma modifica pe blogul lor.

Multumesc!

        In acelasi timp, el pasea pe aceeasi linie a asfaltului incins, dar pe ‘contrasens’ – iesea din curte, cu gandurile la examenul pe care urma sa il dea la sfarsitul acelui an scolar.

        Nu isi aminteau sa se fi privit, nici macar intamplator sau in graba…

 ***

        Acum, imparteau amandoi aceeasi masuta dintr-o bucatarie a unui bloc imbibat de ploaia furioasa. Tot ‘la comun’ era si bolul cu lapte si cereale din care mancau cu pofta si foame. Zambetele de pe chipurile lor de copii tradau fericirea pe care fiecare i-o datora celuilalt. Printre rasete si planuri, se jucau cu mancarea din castron, imaginandu-si ca cerealele sunt niste tineri care, in toiul verii, se imbulzesc pe trambulina de la strand. Ea ajuta ‘tinerii’ de pe platforma lui sa sara, dandu-le un imbold cu lingura din manuta ei catifelata. El nu mai avea nicio sansa sa repete procedeul, hohotele de ras fiind un obstacol de nedepasit in lupta cu lingurile. Asadar, sfarseau printr-un sarut rapid, oprit de ‘avionul’ care pornea din ‘aeroportul’ imaginar al fetei – lingura care se apropia de buzele baiatului cu o incarcatura atat materiala, cat si emotionala.

        Ariana, mandra de succesul in lupta din incinta ‘piscinei’, s-a ridicat prima de la masuta si privea pe geam, compatimind oamenii care mergeau prin ploaie parca desculti, caci apa avea si ea o victorie: impotriva cizmelor.

Andrei inca mai cauta in punga de cereale bucatelele de ciocolata si se plangea ca mai are nevoie de o mana: una pentru lingura, alta pentru punga si inca una pentru a ascunde cascatul care parea de neinlaturat de pe fata sa. Vazand ca oricat ar cauta, mai existau doar cereale simple, se ridica de la masuta si o cuprinse pe Ariana cu mainile de mijloc. Atunci cand ea a simtit capul lui pe umarul sau, a inteles ca cea mai buna alegere ar fi sa se odihneasca putin – poate asa ar pleca si cascatul care inca il urmarea pe Andrei.

        Imbratisati sub plapuma moale, au adormit ascultand melodia compusa de rasuflarea fiecaruia.

        Ciudat, dar acum soarele inlocuise norii plumburii. Calendarul arata data de 14 Februarie. Ariana purta o rochie roz si parul ii era prins cu ajutorul unei diademe, pentru a se asorta cu Andrei, cavalerul din poveste, imbracat intr-un costum elegant. Nu stiau cum si cand alesesera acest stil pentru a-si petrece Ziua indragostitilor, dar le placea pentru ca arata exact ca un desen inspirat din dragostea lor: un print si o printesa care traiau intr-un castel, dupa ce au reusit sa invinga fortele raului, fericiti pana la adanci batraneti. Chiar si micuta curte din fata blocului decora desenul cu iarba proaspata si cruda, ca intr-o zi de vara. Dar amandoi aveau acelasi sentiment: cel mai frumos cadou de Valentine’s Day era faptul ca petreceau mult timp impreuna, bucurandu-se de iubirea care facea sa le dispara si foamea, si setea, si somnul, si tristetea. Toate aceste elemente incepeau sa fie invaluite in ceata, din ce in ce mai mult, iar A & A se temeau: oare visul lor se va spulbera?

        Dar nu – Inna incepuse sa se auda cantand ‘Amazing’ la telefonul fetei, fapt ce marca ora prestabilita de cei doi pentru a se trezi. In acel moment, frica de a-si vedea visul spulberat disparuse, la fel ca si soarele care iar devenise un nor mare cat tot cerul. Desi rochia de printesa si costumul identic cu al lui Fat-Frumos luasera acum aspectul unor haine cu care obisnuiau sa doarma cei doi, visul lor de iubire continua. Sa se trezeasca unul langa celalalt era cel mai frumos fel de a petrece ajunul Zilei indragostitilor, dar si un semnal de alarma ca amandoi ar vrea sa aiba in fiecare dimineata aceeasi priveliste: ochii somnorosi ai celuilalt.

Va urez Happy Valentine’s Day tuturor, mai ales celui fara de care nu pot deloc organiza ‘piscina cu tinerii de pe trambulina’ si nicio alta activitate. Fie ca visul nostru sa dureze putin mai mult decat o eternitate.

P.S. Te iubesc!

De curand, acest vis a devenit realitate din punct de vedere al ideii de evadare, de construire a unui spatiu unde sa pot fugi oricand am o problema, dar si atunci cand sunt fericita. De fapt, starea de spirit conteaza mai putin. Important e sa stii ca exista acel perimetru unde poti merge oricand stiind ca esti primit cu bratele deschise. Material vorbind, in niciun copac nu se afla (inca) micuta casa care imi aparea in fata ochilor, printre lacrimi de tristete sau de bucurie.

Teoretic, ramurile copacului respectiv ar fi format acel gardulet care protejeaza casuta si locuitorii ei. In cazul meu, bratele tale sunt cele care apara intreaga mea fiinta printr-o simpla inlantuire in jurul trupului meu. Izolarea termica nu ar fi la fel de eficienta precum imbratisarea ta care, exceptand caldura emanata, are si o functie in plus: imi da un sentiment de siguranta si de liniste.

Usa rotunda pe care mi-o imaginam a luat acum forma vorbelor tale: nu e nevoie sa apas clanta pentru a pasi pe un taram unde tristetea ia sfarsit si unde bucuria se intensifica; trebuie doar sa iti aud vocea si cuvintele care reusesc atat de bine sa netezeasca un covor pe care, initial, vedeam atat de multe pliuri… Singura incapere din casuta e impartita in doua spatii aduse de tine: atriul tau stang si atriul tau drept – cele doua mici, dar esentiale camarute din casuta. Parca ar avea si ele viata. Fara oprire le aud cantand propriul cantec de leagan, format din doi timpi. Da, e vorba de inima ta in care ma simt ‘ca acasa’… Ferestrele sunt greu de observat de pe pamant din cauza dimensiunilor reduse, dar claritatea cu care vad lumea prin ele are cel mai mare rol. Sunt micute, rotunde si maronii, iar in partea superioara au jaluzele subtiri, negre, deasupra carora se afla cate o sina de aceeasi culoare. Magicul acestor geamuri e redat sta in faptul ca, atunci cand privesc lumea prin ele, vad totul roz… (si acum imi amintesc de un vers: “I can see the world through your eyes”)

Acoperisul…poate ascunde sub el temerile, dorintele, idealurile si bucuriile mele. Il simt pe crestetul capului meu datorita alinarii pe care mi-o oferi printr-o mangaiere care spune mai mult decat 1000 de cuvinte, atunci cand ma ghemuiesc la pieptul tau.

Nu va pot dezvalui si lucrurile personale din casuta mea, dar sper ca am conturat in mintea voastra scheletul ’locului’ la care mereu am visat si la care ajung cu usurinta, fara autobuz sau taxi. Cum? Vorbind cu tine, stand in bratele tale si stiind ca esti acolo pentru mine…

Numai cand ma imbratisezi, in fata ochilor mei se deschide pliantul cu cele mai frumoase sentimente materializate in gesturile tale. Imagini simple si totusi bogate in continut – amintirile noastre care formeaza un teanc tot mai mare pe zi ce trece – se deruleaza in memoria mea fara incetare, iar atunci cand esti departe (fizic doar, pentru ca spiritual acest lucru e imposibil) intriga care da curs acelei povestiri cu titlul ‘Dor de tine’ este reprezentata chiar de secventele pe care le-am trait dar despre care inca am impresia ca au fost un vis.

Mai des decat melodia preferata sau soneria de la telefon iti aud bataile inimii, sprijinindu-mi capul pe pieptul tau ca sub frunzisurile unei zile de primavara. Glasul tau imi alina intreaga fiinta mai usor decat soarele fugar care se strecoara printre ramurile arborilor. Cu acelasi ton jucaus imi raspunzi mereu: ‘Iar bate?’ atunci cand eu, entuziasmata, iti spun pe nerasuflate ‘Iar bate inimioara!’.

Poate ca pe asfaltul acoperit de gheata alunec facand 9 pasi din 10, poate ca nu imi pot tine mainile afara din buzunare de teama ca nu-mi mai simt degetele, poate ca imi scutur, grabita, zapada de pe par, dar cu siguranta sentimentele noastre nu aluneca (noroc ca inima nu poate fi acoperita cu omat care, apoi, s-ar transforma in acel strat de gheata), cu siguranta nu avem nevoie de manusi in momentele in care temperatura mainilor noastre ajunge la echilibru termic (fara a avea importanta daca valoarea ajunge sub 0 grade, teoretic, pentru ca practic ne simtim mai calzi ca oricand) si cu siguranta mi-e teama sa scutur din cap, doar pentru a fi convinsa ca acel teanc de amintiri – depozitat atat in creier si inima, cat si in cutiuta de pe birou – nu s-a micsorat in incercarea mea nesabuita de a-mi pastra parul negru, fara punctele albe daruite de zapada.

Chiar simt ca vine primavara…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Principala trasatura a caracterului meu: Umorul.

Calitatea pe care o prefer la un barbat: Curajul de a fi romantic.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: Inteligenta.

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Momentele atat bune, cat si rele, cand sunt alaturi de mine.

Principalul meu defect: Ca nu am defecte. =)

Ocupatia mea preferata: Plimbarile cu iubi.

Visul meu de fericire: Sa locuiesc intr-o casuta pe plaja, alaturi de el si de gemenii nostri. (peste vreo 7 ani)

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Sa ma trezesc intr-o dimineata stiind ca am ramas singura.

Ce-ati vrea sa fiti? O jurnalista de succes.

Tara în care-as vrea sa traiesc: Egipt.

Culoarea preferata: Roz.

Floarea preferata:Trandafirul.

Pasarea preferata: Pescarusul.

Prozatorii mei preferati: Mircea Eliade, Mihail Drumes, Marc Levy.

Poetii mei preferati: Nu imi place poezia in mod deosebit.

Eroul meu preferat: Julien Sorel.

Eroina mea preferata: Pucca. =)

Compozitorii preferati: -

Pictorii preferati: -

Eroii din viata reala: Iubi. =)

Eroinele din istorie: -

Bautura si mancarea preferate: Coca-Cola / Pizza

Numele preferat: Pucca

Ce detest cel mai mult: Persoanele care ‘vorbesc a prost’.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Ceausescu =)

Fapta militara pe care-o admir cel mai mult: nu ma pasioneaza 8-|

Darul natural pe care-as vrea sa-l am: Sa pot fi in doua locuri in acelasi timp.

Cum as vrea sa mor: In bratele lui 8-> ;;)

Starea de spirit actuala: Roz pal.

Greseli care-mi inspira cea mai multa indulgenta: Greselile savarsite de oamenii prosti.

Deviza mea: Daca viata nu iti zambeste, gadil-o.

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

P.S. nu ne lasati la necaz, votati in continuare pe: http://www.ilovemilka.ro/mesaj?msgid=4088899ccd0ef8545916f63b074cda0a - concursul se incheie pe 8 februarie. Va multumim! :)

Click pe ‘Voteaza si tu’, apoi tastati codul aparut, va rog. ;;)

Trebuie vot ZILNIC !

Multumesc. :X

P.S. Facem cinste. :”>

Later update: Sunt ‘dubla-datoare’ cu Leapsa la Baiatul Ciudat si i4ever – promit ca le postez cat pot de curand, momentan as vrea sa afle si restul de concurs. :”>

-Acea intamplare care facea ca el sa iasa candva pe poarta scolii, iar eu sa intru, cu emotiile primelor zile ca eleva de liceu. De ce destinul a lucrat atat de incet, incat a durat atata timp pentru a termina poteca – drumul care parea atat de ingust si de abrupt la inceput, dar pe care noi l-am finisat – la capatul careia se afla casuta micuta, cu usita rotunda si geamuri imbracate in perdele rozalii? Totusi, poteca noastra nu va fi niciodata gata – la fel cum niciodata nu poti avea tot ce apare nou – insa noi vom fi mereu in spatele usitei rotunde si vom privi pe vizor, atentia fiindu-ne cateodata distribuita in mod inegal: sarutul pe furis castiga teren in fata frunzelor care mai apar rareori pe fasia ingusta de pamant. Dar nu conteaza… asteptarea noastra a fost mai indelungata decat timpul in care vantul va sosi pentru a le lua in bratele sale.

(Dialog pe care il port cateodata cu mine insami, de fiecare data convingandu-ma ca asteptarea merita…)

Mai limpezi decat apa marii intr-o zi calduroasa de vara, mai transparenti pentru inima mea decat un cristal. Un dor nemarginit cauzat adeseori de prezenta mea prea indelungata, fiind imediat urmata de o absenta nemotivabila in catalogul pe paginile caruia sta scrisa povestea noastra. Sprijin permanent – atat de lizibil in sfera inconjurata de trairile noastre interioare. Refugiul meu in momente grele, cele doua elemente apartinand tie in care pot privi cu toata increderea, lasand vorbele sa dispara, comunicand numai prin intermediul conexiunii simetrice stabilite prin limbajul trupurilor noastre. Oglinda in care se reflecta emotiile amandurora.

Linistea casutei de pe plaja la care visam mereu o gasesc acum intr-o structura mult mai stabila – ochii tai – intersectie a fericirii, iubirii si sinceritatii.

1. am observat ca mana mea se simte parasita si pielea-i catifelata devine aspra cand nu simte caldura manii tale.

2. privirea ta face ca absenta cuvintelor sa treaca neobservata, in ochii tai derulandu-se conversatia noastra.

3. mancarea de la KFC mi se pare nimic in comparatie cu gustul dragostei tale pe care o mananc pe paine.

4. zambetul tau imi insenineaza ziua mai ceva decat prea-iubitul soare.

5. perna pe care o impartim cu atata iubire inca pastreaza parfumul tau.

6. sprijinul tau e mai puternic decat iceberg-ul de care s-a lovit Titanicul.

7. bratele tale realizeaza o conexiune inima-trup care devine o imbratisare aparent simpla, dar atat de complexa in esenta.

8. ciudat, dar chiar si Bono te iubeste.

9. singurul lucru pe care il urasc in legatura cu tine e faptul ca te iubesc atat de mult.

10. as mai putea gasi inca o multime egala cu cea a numerelor reale cu motive pentru care te iubesc.

Sincer nu stiu de ce anume am decis sa imi fac si eu un blog – poate pentru a inlocui jurnalul pe care il aveam cand eram mica si pe care nu l-am mai continuat pentru ca am propriul caiet cu amintiri bine intiparit in minte – dar acum ma bucur ca am facut acest ‘pas’. Aici am scris despre bucuriile, sentimentele si lucrurile pe care le dezaprob, desi sunt convinsa ca nu interesa pe nimeni in mod deosebit. Tocmai de asta simt ca aceste randuri sunt chiar parte din mine. Eram trista – scriam cateva randuri pe care deseori le stergeam si le inlocuiam cu altele. Eram fericita – abia asteptam sa impartasesc cu cititorii mei acea stare euforica. Ma deranjau anumite amanunte ale vietii de zi cu zi – ma descarcam exact aici. Ma bucur cand vad ca sunt persoane care apreciaza gandurile mele si care sunt mereu prezente pe blog, fie printr-o prezenta episodica, fie prin comentarii la fiecare postare. Pot spune ca in timp ce scriu in Word articolul care urmeaza a fi publicat pe IarnaTuEstiMareaMea gandul imi zboara inevitabil la ulterioarele cuvinte pe care le voi primi de la voi.

Incerc sa evoluez in arta literelor, realizand texte cat mai bune din toate punctele de vedere. Acum astept nu numai laude, ci si critici din partea voastra, cei care au citit in mod succesiv articolele mele aici. :)

P.S.: Pellargonia, vizitele tale pe blogul meu m-au ajutat intotdeauna sa continui, vazand ca o persoana matura apreciaza scrierile mele, cu atat mai mult cu cat ne-ai dezvaluit mie si colegilor mei faptul ca lucrezi ca profesoara. Ma bucuram cand vedeam si pe celelalte bloguri ca esti de acord cu ideile si parerile mele. De aceea imi permit sa folosesc persoana a doua, nr singular atunci cand iti vorbesc, in speranta ca nu te deranjeaza. :)