Cu el
February 27, 2009 at 23:02 | In Pagini de jurnal | 4 CommentsTags: Bono
Revoltător
February 26, 2009 at 21:38 | In Pagini de jurnal | 5 CommentsTags: cainii, Falsitate, rautate
M-am hotărât să scriu acest post datorită (nu “din cauza”, pentru că este un lucru bun faptul că postez:D) unor colege de liceu care au venit azi la noi în clasă după ce au trecut şi pe la alţii, incercând să ne convingă să semnam un tabel cu scopul de a deschide un nou adăpost pentru “îngrijirea” câinilor comunitari.
În primul rând, poate vă întrebaţi de ce anume am folosit ghilimelele în antepenultimul cuvânt din primul paragraf. Ei bine, vă lămuresc imediat: cu ceva timp în urmă au mai avut iniţiativa aceasta şi cei care administrau (sau încă administrează, poate) vechiul adăpost în care au strâns atâtea suflete fără stăpân. Şi ce credeţi? Dacă într-un interval anume de timp câinii respectivi nu erau adoptaţi, nu soarta, ci oamenii plătiţi pentru această activitate îi pedepseau din cauză că nimeni nu avea posibilitatea ori bunăvoinţa de a le oferi tristelor animale statutul de membru al vreunei familii. Şi cam care credeţi că le era pedeapsa? Eutanasierea! Poate această “veste” nu este ceva nou pentru unii dintre voi. Dar mare mi-a fost mirarea când am observat astăzi, în clasa noastră mai ales, văzând cum câţiva dintre cei cu care împart aceeaşi sală de clasă timp de 6-7 ore pe zi au acceptat să semneze acel tabel, şi cam care credeţi că a fost motivul pentru care au acceptat? Deşi este trist ceea ce urmează să vă povestesc, colegii mei au spus că mai bine sunt adunaţi bieţii patrupezi de către cei responsabili de acest “proiect”, decât să vadă în continuare străzi pline de “javre”! Şi am mai auzit şi păreri cum că, de fiecare dată când unul dintre ei trece pe lângă aceste biete fiinţe, se aleg cu o “muştruluială” din partea caţeilor. Este posibil ca ceea ce voi scrie în următoarele rânduri să fie ciudat pentru unii dintre cititorii mei, totuşi vă zic faptul că, de obicei, câinii latră un om atunci când îi simt frica. Personal, mi se pare revoltătoare această strângere de voturi pentru presupusa “îngrijire” a câinilor în acel adăpost, fiind sigură de un lucru: nu va fi nimic schimbat în aceste spaţii, faţă de cele existente la Bucov! Cei care au ales să îşi dea acordul nu ar trebui să mai viseze la un loc decent în care câinii comunitari să fie hrăniţi şi spălaţi conform promisiunilor. Şi sunt conştientă că voi primi foarte multe păreri în opoziţie cu a mea şi chiar vreau să mai aflu şi alte opinii.
Nu pot fi toţi oamenii iubitori de animale, dar de ce nu încercăm să fim mai buni? Mai bine am lăsa cainii vagabonzi în grija celor care le oferă hrană, atunci când au posibilitatea. Ah, şi dacă ar fi să aleg eu între a da alimente unui copil al străzii sau unui căţel fără stăpân, cu siguranţă aş opta pentru patrupedul necuvântător.
În încheiere îi felicit pe cei care au refuzat să îşi treacă datele pe acele rânduri.
O vară de neuitat. Ep. 3: Trăiri interioare
February 24, 2009 at 23:20 | In Pagini de jurnal | 5 CommentsTags: Poveste
Ziua urmǎtoare şi-a fǎcut simţitǎ prezenţa încǎ de la primele ore ale dimineţii prin intermediul soarelui care îşi arunca sǎgeţile spre locuitorii micului sat în care se aflau Ionel, doamna Ştefania şi, bineînţeles, Veronica.
Bǎiatul s-a trezit cu gândul la fosta sa prietenǎ şi încerca sǎ îi gǎseascǎ scuze pentru comportamentul ei de la ultima lor întâlnire. Oricât se strǎduia, oricât dorea sǎ se convingǎ singur cǎ, poate, fata era tulburatǎ din cauza reîntâlnirii, ori cǎ avea o tristeţe în suflet şi de aceea nu putea sǎ se bucure din plin de compania lui, în minte îi stǎruia aceeaşi idee care nu îi dǎduse pace întreaga noapte: era aproape sigur de faptul cǎ Veronica îl uitase complet, renunţând la amintirile acelei veri în urma cǎreia el se maturizase într-o oarecare mǎsurǎ. Refuza categoric sǎ se ridice din pat, avea impresia cǎ dincolo de acea uşǎ se afla Veronica, însǎ nu singurǎ, ci în compania unui alt bǎiat. Aşa cǎ ziua aceea atât de însoritǎ şi cǎlduroasǎ a trecut repede pentru Ionel, pânǎ în momentul în care bunica sa a ciocǎnit în micuţa uşǎ de lemn şi a întrebat, temǎtoare:
-Te simţi bine, dragul meu?
Rǎspunsul clar şi sigur nu îl ştia nici mǎcar el. I-a rǎspuns evaziv cǎ e totul ok, însǎ abia apoi a început sǎ se gândeascǎ la starea lui actualǎ. Nu ştia…era trist din cauza felului în care fata i-a rǎspuns, fericit cǎ o revǎzuse, melancolic gândindu-se la trecut, ori doar confuz şi curios în privinţa motivului pentru care Veronica l-a tratat astfel. A petrecut o parte din dupǎ-amiazǎ gândindu-se la aceste variante, însǎ nu se putea decide asupra unei singure posibilitǎţi. Pânǎ la urmǎ, cerul senin şi cântecul pǎsǎrilor l-au îndemnat sǎ iasǎ în curte, sǎ fumeze o ţigarǎ pentru a se relaxa, deşi şi-ar fi dorit sǎ renunţe la acest obicei. A profitat de faptul cǎ bunica lui nu era prin preajmǎ şi şi-a scos pachetul de Kent 8 şi bricheta din buzunarul blugilor.
Deodatǎ se auzi telefonul sunând din camera de zi a casei. Zgomotul produs de acesta a încetat imediat, semn cǎ doamna Ştefania a rǎspuns. Dupǎ nici mǎcar un minut, bǎtrâna îl chemǎ pe Ionel, spunându-i cǎ îl cautǎ o fatǎ. Emoţionat, bǎiatul aproape cǎ fugea spre mǎsuţa pe care era aşezat aparatul. A ridicat receptorul şi, cu glas tremurând, abia reuşi sǎ rǎspundǎ. Inima îi bǎtea precum bǎtǎile unei tobe, iar când vocea fetei se auzi, dezamǎgirea a pus stǎpânire pe el. Era doar o vecinǎ care îl întreba dacǎ îi poate împrumuta o carte. S-a rǎstit la ea, spunându-i cǎ nu ştie când se întoarce şi întrebând-o suspicios de unde a fǎcut rost de numǎrul de telefon, însǎ imediat a regretat faptul cǎ îşi descǎrcase energia negativǎ în acest fel, iar convorbirea s-a încheiat la fel de repede cum a început.
Acum, Ionel era din nou acel suflet trist care aştepta un semn din partea fostei iubite, fiind obişnuit sǎ trǎiascǎ în trecut.
[Al treilea episod al “faimosului” (aşa visez eu:D) meu serial s-a încheiat astfel. Sper cǎ v-a plǎcut, deşi am încercat sǎ pǎstrez acea urmǎ de mister. :) ]
O vară de neuitat. Ep. 2: Trecut vs. Prezent
February 21, 2009 at 19:06 | In Pagini de jurnal | 5 CommentsTags: Amintire, Prezent, Trecut
Ziua s-a terminat aşa cum începuse: fericirea era prezentă în sufletele amândurora, atât Ionel cât şi doamna Ştefania, bunica sa, trăiau din plin momentul reîntâlnirii. Timpul a trecut repede, cei doi discutând şi împărtăşindu-şi unul altuia întâmplările ale căror martori sau chiar personaje au fost. Cerul senin le era acum însoţitor în acea seară petrecută pe prispa casei, la fel ca atunci când Ionel era doar un copil, o fiinţă inocentă care se bucura din plin de micile lucruri oferite de natură. Paşii repezi ai minutelor au ajuns în dreptul orei care indica pe cadranul ceasului miezul nopţii. Cei doi au mers la culcare, Ionel ocupând vechea lui cameră în care câteva jucării încă mai existau, exact aşa cum el le lăsase.
În dimineaţa următoare, razele soarelui l-au trezit pe băiatul al carui suflet zâmbea la vederea peisajului care îi aducea atâtea amintiri. S-a îmbrăcat repede îi a ieşit din cameră cu gândul la bunica sa. A început să o caute prin casă, însă nu a găsit-o. Puţin îngrijorat, a fugit până afară. După câteva minute, s-a întâlnit cu femeia care l-a crescut, aşa că s-au întors împreună în căsuţa veche. În inima lui Ionel o nouă idee răsărise: tresărea de emoţie la gândul că ar putea-o reîntâlni pe Veronica, fata de care s-a îndragostit pentru prima dată. Era hotărât să petreacă mai mult timp pe bancuţa din curte, sperând că o va vedea din nou pe cea care i-a făcut inima să bată mai puternic în acea vară de neuitat. A ajutat-o pe doamna Ştefania cu treburile casei, apoi a mers, aşa cum plănuise, în curte. Orele treceau, seara venea încet-încet, dar Veronica nu se mai vedea sosind. Speranţele tânărului erau acum minime, însă dintr-o dată o maşină a oprit la caţiva metri de poarta casei. S-a îndreptat cu paşi repezi spre gard, a privit cu ochii sclipind şi mare i-a fost mirarea când a vazut cum părul ei roşcat, lung şi drept se zărea în încercarea ei de a coborî din maşina 4X4 a tatălui său. Totuşi, certitudinea îi lipsea până în momentul în care chipul ei va fi îndreptat spre el. Paşii ei uşori atingeau acum solul, rochia ei cu floricele o făcea să pară tot copilul de acum caţiva ani, ca şi cum timpul s-ar fi oprit pentru ea. În cele din urmă, fata s-a întors, iar Ionel a avut-o în faţa ochilor pe Veronica, adolescenta care reuşise să îl cunoască atât de bine într-un timp atât de scurt. Amândoi erau surprinşi, ca într-un vis, le era greu să facă vreo mişcare, sau măcar să se salute. După o scurtă perioadă de timp, Ionel a rupt tăcerea:
- Nu mă aşteptam că te voi găsi din nou, aici… spuse el, minţind cu un scop nobil, deşi in sufletul său spera la această reîntâlnire.
În acel moment, fata se sperie şi fugi spre maşina tatălui său, care nu fusese atent, deci nu observase micul incident. Ionel a rămas pe loc, nedumerit de reacţia fostei sale iubite, spunându-şi în gând: “Sunt sigur că nu pleacă atât de repede, mai sunt zile în care ne vom putea aminti împreună de acele clipe.”, apoi intră în casa unde îl aştepta bunica sa.
[Unii dintre voi mi-aţi sugerat continuarea poveştii, aşa că am decis să ţin cont de părerea voastră, având în minte câteva idei care sigur vă vor surprinde la finalul “serialului”. Sper să iasă ceva drăguţ. :) ]
O vară de neuitat. Ep. 1: Ionel se întoarce
February 15, 2009 at 17:14 | In Pagini de jurnal | 8 CommentsTags: Amintire, Copilarie, mandrie
Ionel se îndreaptă spre casa bunicii. Trece pe lângă pârâul care a fost martor al atâtor năzdrăvănii din copilăria sa, calcă pe iarba încă udă de la rouă, poteca încă se mai distinge, iar copacii ţin umbră băncuţei din gradina căsuţei mici, dar primitoare. Tufele de flori de camp au înviat o dată cu venirea primăverii şi nici nu îşi mai amintesc de băieţelul care odinioară fura câteva floricele pentru a i le oferi fetei pe care o plăcea în timpul anilor cei mai frumoşi din viaţa lui. Bunica sa nu ştie că urmează să vină, îi face o surpriză…
Ajunge la uşa uzată, cu ajutorul căreia atâtea generaţii şi-au croit drum prin viaţă, lăsând în urmă o existenţă liniştită şi fără griji, în care bunica îi proteja de toate relele şi le făcea orice prăjituri ar fi dorit. Ionel ezită o clipă, nu ştie cum să se comporte cu femeia care l-a îngrijit încă din primele săptămâni de viaţă. Era orgolios, mândru, dar avea un suflet bun, deşi nu vroia să îşi dezvăluie prea mult dragostea pe care o simţea faţă de bătrâna cu obrajii îmbătrâniţi de vreme. După ce a zăbovit pentru a-şi pune ordine în gânduri, ciocăni. Dinăuntru se auziră paşi; femeia care i-a fost şi mamă, şi bunică, şi prietenă, a deschis uşiţa şi în ochi îi apărură lacrimi de fericire la reîntalnirea cu răsfăţatul ei nepot. Dar era puternică, şi-a şters tristeţea printr-un singur surâs din care Ionel înţelegea bucuria revederii. Au intrat împreună în căsuţa primitoare iar copilul, ajuns acum la intersecţia cu maturitatea, a retrăit cu o singură privire clipele în care stătuse acolo în vacanţele de vară. Bunica sa l-a servit cu o cană de ceai şi câteva fursecuri pe care le păstrase de seara trecută, având o presimţire că va avea musafiri în dimineaţa următoare. De femeia de altădată aminteau doar ochii ei blânzi şi felul în care îi oferea tot ce şi-ar fi dorit, însă părul alb şi tenul brăzdat de riduri dezvăluiau greutăţile prin care a trecut. Ionel nu renunţase încă la felul său de a fi, tot nu dorea să îşi arate sentimentele, în gândul lui spunând: “Pe urma şi-o ia în cap!”. În interiorul său însă era un băiat bun şi recunoscător faţă de bunica sa, recunoscându-i toate meritele şi toate bucuriile pe care i le făcuse în primii lui ani de viaţă. Acum era răsplătită, auzind că nepotul ei a ajuns un băiat deştept, a luat bacu’ şi a reuşit să intre la facultatea la care visase dintotdeauna. A vizitat-o cu gândul de a rămâne la ea şi în acea vacanţă care abia începuse, o vară întreagă o avea în faţa sa pentru a-şi reîntâlni prietenii alături de care a crescut, dar surpriza a lăsat-o pentru a fi dezvaluită mai târziu. Ziua trecea repede, seara începuse să pună stăpânire pe micul sat de câmpie, iar bunica începea să se îngrijoreze cu privire la felul în care Ionel va ajunge acasă. Încă îşi făcea griji pentru el, în sufletul ei băiatul rămăsese tot copilaşul acela pe care îl privea cu spaimă atunci când alerga, fiindu-i teamă să nu se lovească. El încerca să o liniştească, spunându-i că acum îşi poate purta singur de grijă, dar văzând-o tot mai îngrijorată, îi spuse dintr-o dată că va rămâne la ea, deci chiar nu are motive pentru a fi speriată. Deodată, ochii bătrânei i se limpeziră si se transformară într-un zâmbet. De acum, se anunţa o vară frumoasă şi fericită pentru amândoi… Timp suficient chiar şi pentru schimbarea lui Ionel…
Iniţial, am vrut să scriu despre altceva în acest post, dar m-am gândit totuşi să schimb ideea pe parcurs. De asemenea, am schimbat şi finalul trist pe care îl prevestisem în imaginaţia mea. Şi am încredere in voi, mai ales in cei care citiţi des “poveştile” mele, că aţi inţeles ce am vrut să vă transmit prin aceste rânduri şi fara a scrie un deznodământ tragic.
Poveste
February 11, 2009 at 22:19 | In Pagini de jurnal | 12 CommentsTags: Imaginatie, Poveste
A fost odată ca niciodată în anul 902 o insulă numită Mitalessia.
Oamenii se ocupau cu colectarea prostiei deoarece fusese găsit un mod de a face acest lucru, insula fiind foarte evoluată faţă de lumea contemporană. Locuitorii erau organizaţi pe mai multe triburi ale caror denumiri sunt irelevante pentru povestea de faţă. În schimb, numele unuia dintre aceste grupuleţe merită amintit; conducătoarea lor era o femeie de tipul celor din vremurile acelea, adică avea un corp diferit faţă de cel al doamnelor din zilele noastre: mâinile şi picioarele îi erau înlocuite de câte trei lemne, avea cinci ochi de dimensiuni mult mărite faţă de cele de astăzi, nu avea doar o gură, ci două, una fiind situată pe fruntea lată de 50 de centimetri. Capul măsura în lungime aproximativ 90 de centimetri şi nu avea in componenţa sa un nas, organul acesta de simţ fiind situat pe spatele conducătoarei. Numele ei era Banicessa, iar cei care formau tribul ei, “Tecossia”, erau nemulţumiţi de felul în care ea le conducea activităţile, acuzând-o de neimplicare şi lipsă de devotament. Cu majoritatea celor din grup era ori nepăsătoare, ori îi ura. Însă era în această colectivitate un copil dintre cei existenţi atunci in Mitalessia, care bineinţeles că avea un corp total diferit faţă de cel care îi caracterizează pe oamenii din secolul XXI. Era asemănător cu cel al Banicessei, însă, fiind baiat, avea nasul situat pe abdomen. În poveste apare ca element distinctiv această fiinţă deoarece cu el femeia se purta altfel, fiind fiul preşedintelui, acolo numit “metafot”. Băieţelul, pe numele său Anste, era foarte rău cu ceilalţi copii şi nu dorea să participe cu ei la muncile de pe insulă, de exemplu la plantarea unor flori cu comportament uman şi prin intermediul cărora se colecta prostia din creierul persoanelor, dorindu-se o lume plină de genii. În timpul acestor activităţi, el găsea scuze pentru a putea depune un efort minim, fiind şi dependent de banii tatălui sau; pe acel tărâm banii erau reprezentaţi prin fire de păr. Pentru ca cititorii mei să înţeleagă mai bine care era motivul pentru care se ofereau fire de păr, am să completez portretul fizic făcut Banicessei, precum şi tuturor femeilor de acolo, menţionând că podoaba lor capilară lipsea cu desăvârşire, fiind completată pe parcursul vieţii în funcţie de numărul firelor de păr primite de fiecare. Probabil acesta era motivul pentru care conducătoarea îl proteja pe Anste, fiind o doamnă cochetă în ciuda vremurilor grele din anul 902. Ea proceda astfel: în rarele zile în care băiatul muncea alături de colectivul din care făcea parte, îl lăuda discutând cu tatăl său, metafotul, prin telepatie, aceasta fiind principala cale de comunicare, dându-i de inţeles bărbatului că fiul lui progresează în mod real datorită sfaturilor ei particulare. Acesta era motivul pentru care Anste devenea tot mai leneş şi mai rău, dar şi pentru care Banicessa devenea o femeie cu o podoabă capilară de invidiat. Lucrurile au mers aşa mulţi ani, fără ca cineva să aibă curajul să facă vreo remarcă despre aceste obiceiuri ale doamnei.
Iar tu, cititorule drag, înainte de a mă cataloga drept o nebună inventând atât, sau poate mă lauzi datorită imaginaţiei de care am dat dovadă (sper), gândeşte-te la subînţelesul textului de faţă, conceput de altfel într-o seară prielnică pentru a scrie, zic eu. :) Şi dacă sunteţi curioşi de unde am luat numele, vă pot spune că le-am inventat eu acum. :)
Razboi contemporan
February 8, 2009 at 14:40 | In Pagini de jurnal | 5 CommentsTags: Deseuri, Nesimtire, Razboi, Romania
In pofida faptului ca traim in secolul XXI, razboaiele nu au luat sfarsit, campurile de batalie fiind inca invadate de soldatii gata oricand sa atace, ajungand chiar sa ucida fiinte vii.
Luptatorii sunt acum moderni, nu mai poarta uniformele specific e acestor circumstante, au haine multicolore, iar multe persoane se lupta impotriva lor in zadar, ceilalti reusind sa aduca intotdeauna in prezent un razboi parca infinit. Nu stiti la ce ma refer? Atunci, sa va mai spun si faptul ca lupta aceasta este continua, soldatii nu se odihnesc niciodata si lupta contra intregii omeniri este mereu vizibila de toti oamenii. Poate ca si acest razboi ne da renumele pe care il avem in Europa, sau poate chiar in toata lumea, si aici ma refer la cei care au auzit de Romania. Sunt portiuni mari de pamant cele care au fost demult luate in stapanire de acesti nemilosi ostasi. Incearca sa domine toata tara si in curand vor reusi, fiind vizibili pe toata suprafata tarii. II zaresti din loc in loc, fiind prea ocupati cu lupta lor asidua contra omenirii, grupati intr-un numar foarte mare in fiecare trupa de atac, iar campurile parca nu mai rezista, fiind luate cu asalt de acesti razboinici aruncati in batalie chiar de catre locuitorii oraselor. In mod normal, intr-o lupta sunt si infranti, insa aici nu este vorba de asa ceva, numarul acestora fiind redus la zero, desi fara incetare sunt adusi alti concurenti in competitie. Sunt cu atat mai malefici, cu cat ataca lent, dar sigur, decaderea republicii fiind sigura. Poate chiar si in acest moment sunt pregatiti noi atacanti din cauza lipsei de civilizatie de care se da dovada. Acum cred ca ati realizat despre ce “razboi” este vorba, cine sunt “soldatii”, cum sunt ei impinsi in lupta chiar de catre popor, consecintele acestei batalii fara sfarsit, dar poate va ganditi si la cum am putea lupta noi, cei care inca dam dovada de putin bun-simt, contra acestui fenomen al declinului national.
Si daca tot nu ati inteles mesajul pe care incerc sa il transmit, am sa va explic ca este vorba despre razboiul in care soldati sunt deseurile aruncate intentionat de oameni, degradand astfel intreg mediul inconjurator si dand un aspect neplacut locurilor din preajma noastra. Daca aveti impresia ca exagerez si ca am o imagine proasta despre tara in care traim, va sugerez sa faceti o plimbare cu trenul Ploiesti Vest-Bucuresti Nord, pentru a vedea gropile de gunoi care au luat sub stapanire o suprafata foarte mare cuprinsa intre Peris si Buftea. Faceti acest lucru daca nu ati observat ca pretutindeni sunt aruncate ambalaje si alte gunoaie, deoarece in acea arie este absolut imposibil sa nu sesizati lipsa de educatie a oamenilor. De ce nu am incerca cu totii sa contribuim la curatenia tarii?
P.S.: Prin acest tip de scriere continui ceea ce am inceput atunci cand am postat “Pentru EL”, sperand ca astfel tu, cititorule, sa prinzi mesajul intr-un mod mai interesant, zic eu. :D
Specific noua
February 5, 2009 at 15:18 | In Pagini de jurnal | 4 CommentsTags: Artificial, Valentine's Day, Xerox
Februarie. In timp ce tastez soarele imi zambeste de pe cer. Mult asteptata zi cu soare a sosit si pe meleagurile noastre.
Magazinele sunt extra-pline de inimioare, fie ele rosii sau roz, jucarii de plus si alte lucruri care amintesc de ziua indragostitilor, zi “furata”, bineinteles, de la americani, ca deh, asa e romanu’. In loc de a sarbatori, asa cum se cuvine in Romania, pe 24 februarie ziua indragostitilor, toata lumea se inghesuie in supermarket-urile care parca nu mai au loc de atatea simboluri care amintesc “Valentine’s Day”, pentru a oferi persoanei iubite un cadou pe data de, bineinteles, 14. Vorba aia, ce e importat din S.U.A., e bine adus, poate o da cineva importanta si tarii noastre. Acum majoritatea imi veti veni cu texte “pro-Valentine’s Day”, ca asa se poarta. Chiar si ziarele de cel mai mare tiraj din Romania, precum si revistele, sunt intesate de articole de genul acesta, specific celei de-a 14-a zi a lunii Februarie. Peste cateva zile vom auzi chiar si in scoli cum se promoveaza acesta sarbatoare, daca nu ati auzit deja.
Iar tu, ca un roman “adevarat” ce esti, acum imi multumesti ca ti-am amintit care e prima sarbatoare “care conteaza”, asa ca incepi sa te imbraci, sa ceri parintilor niste bani pentru cadouri, iti suni cea mai buna prietena/cel mai bun prieten, si iei cu asalt mall-urile, sa fii si mai trendy! Cauti ore in sir ceva dragut, ceva despre care tu crezi ca ar fi potrivit pentru persoana de langa tine, sau poate pentru un baiat/o fata pe care tu il/o placi, sperand ca astfel ii vei starni interesul, in loc sa te gandesti ca deja cazi in penibil, numai la ideea de a cumpara ceva, numai prin faptul ca in acest moment iti imaginezi cum ar fi sa te asalteze “fanii” cu inimioare, bomboane de ciocolata, ursuleti de plus sau vreo bijuterie, in functie de aspiratiile tale.
Auzi cum bunicii sau alti membri ai familiei, sau doar cunoscuti, iti spun ca este o prostie, insa tu, copil obraznic si prost-crescut, le raspunzi: “ce stiti voi, ce, suntem pe vremea lu’ Ceausescu?”. Ei te lasa in starea ta, ca esti mic si astfel ti se iarta prostiile caracteristice varstei, sau poate asa vei fi mereu, dar speranta lor ca te vei maturiza inca persista.
Acum as vrea sa aud pareri pro si contra, dar stiu ca 99.99% dintre voi ma veti “condamna”, exagerez acum folosind termenul acesta, dar totusi ma risc…
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.





