Melancolie…
January 31, 2009 at 21:41 | In Pagini de jurnal | 4 CommentsTags: Melancolie, Plaja, Ploaie, Soare, Vara
Orasul plange in continuu, soarele parca nu mai are curaj sa iasa din barlogul lui, chipurile oamenilor exprima si ele melancolie, tristete, o stare potrivita toamnei, desi afara este iarna si ar trebui sa ninga, copacii sa isi formeze hainele lor albe de nea, iar pe sol s-ar asterne plapuma alba si pufoasa.
Masini angajate in traficul infernal, persoane grabite care nu realizeaza timpul trecut si niciodata intors, caini fara stapan care isi cauta un adapost si hrana. In sufletele tuturor rasare dorinta de caldura, de vara, de veselia adusa de razele soarelui jucaus. Plaja care aduce atata libertate in inimile oamenilor este acum parasita si cuprinsa si ea de spiritul ploilor. Orice fereastra ai deschide, vezi acelasi peisaj monoton, umezit si trist. 
Parca am si uitat aspectul florilor, al ierbii proaspete de pe campii, al cerului senin si vesel, precum si starea sufleteasca datorata bucuriilor anotimpului cald. Pe buzele tuturor citim cuvantul “vara”. Personal, imi este foarte dor de mare si dorinta serilor calduroase petrecute pe malul marii imi rasare in suflet. Asteptam nerabdatori ghioceii care incearca sa se nasca in aceasta atmosfera rece si neprielnica.
Visez la o zi insorita, de primavara, o zi in care sa fiu trezita de razele puternice ale soarelui care razbate pana in camera mea si imi umple inima de o bucurie imediata, asa cum numai el stie sa ofere…
Amintirea
January 28, 2009 at 21:54 | In Pagini de jurnal | 4 CommentsTags: Amintire, Prezent, Trecut, Viitor
O avem cu totii, indiferent daca o dorim sau nu. Unii o pretuiesc, altii ar dori sa renunte la ea. Indiferent daca iti propui sa o ai in minte sau nu, ea domneste in mintea ta fara a-ti cere parerea.
Fie ca iti revine in suflet cand intalnesti o anumita persoana, sau asculti un anumit cantec ori daca te viziteaza cand citesti o carte in ale carei personaje te regasesti, te urmareste toata viata desi incerci sa o eviti de multe ori. Acum tu spui: sunt si lucruri care merita a fi amintite mereu! Si da, asa e, nu te contrazic. La fel ca orice alta componenta a vietii, are partile ei bune si partile ei rele. Poate iti amintesti si acum prima ta zi de scoala, sau primul Craciun in care erai constient/a ca trebuie sa vina Mosu’, deoarece erai suficient de mare pentru a afla de existenta lui, dar totodata suficient de mic/a pentru a crede cu adevarat. De asemenea, un alt lucru de care cu siguranta iti aduci fericit aminte este primul sarut, sau gresesc? Chiar daca erai “neindemanatic/a”, nu cred ca acest fapt ar putea determina catalogarea acestui eveniment drept unul pe care ai dori sa ti-l stergi din memorie. Mereu revezi cu ochii mintii anumite momente din viata ta, simtindu-te fericit, trist sau chiar ridicol, dar totusi ce ar reprezenta viata fara amintiri? Incerci in zadar sa stergi toate probele materiale care te duc cu gandul la un anumit lucru, este imposibil sa reusesti deoarece intamplarile iti raman vii si nu ti le poate lua nimeni, oricat ar incerca in diferite situatii si poate, oricat ti-ai dori tu. In clipele de singuratate sau de melancolie, atunci cand esti in tovarasia gandurilor tale, iti incalzesti mainile la focul amintirilor si zambesti pentru sine, numai la ideea ca acele fapte au fost aievea. Cenusa focului din trecut nu dispare, persista in fiecare persoana, degeaba te straduiesti sa il distrugi. Vrei sa deschizi fereastra timpului, sa privesti inapoi spre trecut, insa cum? Nu se poate, amintirea este singurul drum valid care duce inapoi spre intamplarile de odinioara. Ea pluteste precum niste fantasme din vremuri de poveste si da nastere unei licariri in ochii tai.
Nu mi-ar ajunge post-ul acesta pentru a enumera cate amintiri merita sa isi faca loc in mintea si sufletul meu, insa iti pot da tie, cititorule drag, ocazia de a medita asupra acestui proces. Astfel vei realiza ca orice amintire are un lucru bun in ea, deci nu trebuie sa iti doresti sa uiti clipele respective. Acum, dupa ce ai citit aceste banale cuvinte insirate datorita (sau din cauza, daca nu sunt pe placul vostru) melancoliei de care dau dovada in aceste momente, poti sa imi spui cateva lucruri in amintirea carora merita osteneala de a te opri din alte activitati si de a le readuce in viata ta prin intermediul catorva cuvinte scrise aici?
Pentru EL
January 25, 2009 at 20:24 | In Pagini de jurnal | 8 CommentsTags: Bono, Loialitate, Prietenie
Pentru EL. Suna cam “suspect”, nu? Ei bine, in urmatoarele randuri va veti convinge cine este misteriosul.
Este mereu aproape de mine, ma iubeste chiar daca sunt imbracata in trend sau nu, chiar daca sunt pieptanata ori abia trezita si am parul nearanjat, pentru el nu conteaza daca sunt machiata sau nu am niciun chef de artificial in acea zi.
In fiecare dimineata ma trezeste venind la mine in camera, asteapta pana il mangai si il alint, este prietenul neconditionat, intotdeauna credincios si care nu se supara daca il cert doar pentru ca nu am pe cine sa imi vars nervii. Aceeasi privire calda ma izbeste de fiecare data cand pasesc in camera in care se afla si el, aceeasi bucurie ii sclipeste in ochi intotdeauna cand vorbesc cu el, desi are anumite deficiente in a-mi raspunde si cu aceeasi iubire imi zambeste cand plecam la o plimbare, fie ea lunga sau doar un mic tur al blocului. Probabil ca ati ghicit despre cine este vorba, nu? Daca nu, sa va mai dau cateva indicii. Este fiinta care ma apara cand cineva ma deranjeaza, este cel care imi tine companie in orice moment al zilei, fie atunci cand invat, scriu, mananc sau stau la calculator ori ma uit la un film si chiar in orice moment al noptii, insa ma paraseste pentru un scurt timp daca cineva perturba linistea scarii, mergand repede cu piciorusele lui scurte la usa si certand persoana respective in modul sau caracteristic.
In perioada aceasta cred ca il simt mai aproape ca niciodata, avand unele dificultati in familie si punandu-se la un moment dat problema de a renunta la acest prieten loial. Acum realizez ca nu as putea sa stau fara el, gandindu-ma in primul rand la toate clipele petrecute alaturi de el, clipe in care radeam de traznaile lui, ne jucam impreuna ori imparteam mancarea, dar si clipele in care era trist si incercam sa ii ridic moralul ca oricarui amic aflat intr-o faza proasta.
Si acum stiu ca niciun om nu poate fi ca el, fiinta care ma asteapta bucuroasa in fiecare seara sa vin de la scoala pentru a ma intampina si a-mi arata asa cum poate, prin limbajul sau modest, ceea ce a primit in acea zi, daca cineva a fost darnic cu el si i-a daruit macar un biscuite pe gustul sau, un os sau o jucarie noua. Se mandreste ca un copil…
Chiar si acum stau pe scaun, tastez si el este cu mine in camera, l-am inchis aici pentru ca a venit o femeie in vizita si sa nu o sperie cu vocea lui groasa, insa in spatele careia se ascunde un suflet nobil si bland, capabil sa te iubeasca in orice situatie.Mai intorc privirea catre el si il observ, ori uitandu-se la mine si intrebandu-ma din privire ce se intampla dincolo de usa camerei mele, fiind nelamurit, ori ciulind urechile sperand sa iasa mai repede si sa vada daca este totul bine dincolo.
Pentru EL, Bono, cel mai bun prieten al meu, alaturi de care nu a existat clipa in care sa imi para rau ca face parte din familia mea si moment in care sa nu ma simt mandra ca este al meu.
De multe ori ati auzit, poate, faptul ca un caine este mai credincios decat un om. Cu riscul de a ma repeta si poate de a va stresa, va spun si eu acelasi lucru, iar daca nu credeti asta, adoptati un catelus si convingeti-va singuri. Sunt atatia care va asteapta pentru a intra in familiile voastre, nu neaparat cei de rasa sau cu pedigree, acelea sunt cazuri fericite, eu cred ca mai multa nevoie au cainii de la adaposturile speciale, unde nu sunt ingrijiti deloc asa cum trebuie si care tanjesc un camin al lor, un castron cu mancare calda si o familie de care sa se bucure. De ce sa ii excludem din viata noastra?
Prieteni in caz de bucurie
January 23, 2009 at 21:45 | In Pagini de jurnal | 6 CommentsTags: Bucurii, Falsitate, Prietenie, Tristete
Rasete, bucurii, glume, bancuri si alte obiceiuri care fac parte din viata cotidiana. La astfel de lucruri, oricine iti este alaturi, insa atunci cand iti este si TIE greu, este oare CINEVA langa TINE sa te ajute cu o vorba buna? De cate ori nu ai plans singur/a si te rugai sa ai o persoana apropiata langa tine care sa iti intinda mana atunci cand ai mai mare nevoie? De cate ori nu ai spus “prieten” unui om care apoi te-a dezxamagit, aflandu-te in acele momente triste ale vietii si vazand ca nu ii pasa si ii este mai usor sa iti spuna: “stii, nu te stresez, te las in pace!” ? Dar de cate ori credeai ca te intelegi bine cu cei din jurul tau, pentru ca apoi sa vina unul dintre ei la tine si sa iti arunce in fata: “de fapt majoritatea nu te suporta”? Este foarte probabil sa fi auzit foarte des fraza: “Prieteniile se construiesc intr-un timp indelungat, insa destramarea lor este imediata”. Se pare ca toate caile vietii duc intr-acolo si demonstreaza asta. Ajungi acasa obosit, parintii te cearta si te critica, iar in tot acest timp te gandesti: “Eh lasa, intru pe mess si poate acolo voi gasi pe X sa vorbesc cu el/ea si sa ma descarc…”. Dar o data ajuns/a pe scaunul biroului si incercand sa discuti cu persoana respectiva toate sperantele tale dispar. Esti singur/a! De fapt tot ceea ce ai esti tu. Tu care trebuie sa te ajuti pe tine sa mergi mai departe, pentru ca in realitate nimanui nu-i pasa de tine daca nu esti suficient de popular/a (ma refer la viata de liceu). Iar daca atingi acest statut, de elev/a cunoscut/a de toti colegii, atunci vin toti si te pupa in fund, scuzati expresia! Oare ati auzit undeva lucruri de genul: “Taceti ma ca vorbeste si el/ea la telefon!” sau “Vrei sa iti dau caietul meu sa copiezi tema?” adresate unui/unei coleg/e cu influenta in scoala? Bineinteles, veti spune ca cel ce a spus aceste vorbe vrea sa fie dragut, amabil, nu? Sau isi asigura doar un loc bun alaturi de celalalt?
Chiar simteam nevoia de a impartasi cuiva aceste opinii, insa sunt sigura ca sunt putini cei care vor citi pentru ca este mai simplu sa asculti o manea decat sa citesti cateva randuri, fie ele si pe un blog. Si as mai adauga un lucru: post-ul NU este dedicat nimanui, in caz ca s-a simtit cineva ca are ceva pe varful caciulii. :) Sunt si exceptii ale “fenomenului” prezentat anterior, iar cine nu ma crede sa se uite in curand pe blog-ul FFFantasticilor http://anideliceu.wordpress.com (na ca fac si reclama) sa vada acest lucru cu ochii lor!
Sfarsit de semestru
January 22, 2009 at 09:33 | In Pagini de jurnal | 6 CommentsTags: Caragiale, Colegi, Fantastici, Vacanta
Ultimele 2-3 saptamani de semestru…Aparent suna bine, nu? Insa, ca de obicei, aparentele insala.
Pe tot parcursul acestei jumatati de an scolar te-ai straduit (sau nu) sa inveti cat mai bine, poate la toate materiile, poate ca vrei 10 pe linie (bine ca ai vointa!), poate ca te-ai straduit si ai dat tot ce ai avut mai bun in tine doar la obiectele care te intereseaza pentru viitor, sau poate nu te-a interesat scoala, fiind prea ocupat/a cu activitatile tale extra-scolare. Acum este ultima suta de metri, este timpul sa ingrasi porcul in ajun, nu?:)) Asa ca, indubitabil, incepi sa inveti, sa cauti referate pe net, sa scrii teme, singur/a sau “inspirandu-te” de la colegi, sa ceri sa fii ascultat/a pentru o eventuala marire de medie sau poate pentru a nu ramane corigent, multumindu-te cu un amarat de 5. Toate acestea pentru ca in timpul care a trecut te gandeai ca ai tu timp sa iti maresti mediile, nu? Asa trec noptile, incerci sa inveti (si poate chiar reusesti cu putin noroc si putin mai multa vointa), sa (re)citesti cartile care trebuiau de mult timp stiute in detaliu, incepi sa porti o discutie cu parintii, spunandu-le degajat despre absente, observandu-le reactiile (caci in gluma spui adevarul), zilele acestea care anticipeaza incheierea mediilor trec pe nesimtite si de cele mai multe ori regreti ca nu ai facut mai mult in timpul pe care l-ai avut (sau poate nu ai avut), stiind ca ai fi putut, dar pur si simplu lenea sau gandirea ta de elev de liceu nu ti-au permis sa reusesti. Te uiti in jurul tau si te intrebi: “Cum or putea X si Y sa stie atat de bine formulele, definitiile si tot ceea ce ni se cere?”. Si din nou iti propui ca, imediat cum ajungi acasa, sa deschizi caietul si manualul si “sa te pui cu burta pe carte”. Cei mai ambitiosi duc la bun sfarsit planul acesta, insa ceilalti se resemneaza si nu se mai straduiesc sa termine semestrul intr-un mod onorabil si se complac in situatia data (“pana la urma, e mai usor asa…”).
In cazul meu si al colegilor mei, macar un lucru bun ni se intampla de la un timp si anume, nu mai vin controalele pentru uniforma. Dar totusi de fiecare data cand o vedem pe doamna diriginta pe culoar sau in curte, parcandu-si masina, ne uitam din reflex la hainele pe care le purtam, fiind aproape obsedati (desi nu imi place cuvantul acesta) de gandul ca ne-ar putea vedea purtand blugi albastri, bluze negre, roz, galbene, rosii, verzi sau alte culori ale spectrului solar. Asta se intampla la majoritatea dintre noi, insa exista si exceptii care se imbraca in fiecare zi cu hainele pe ale caror emblema scrie “C.N.I.L.C.”. Ei pot sta linistiti si poate ca nu inteleg “teama” noastra de a o intalni pe diriga, aflandu-ne intr-o situatie compromitatoare. :))
Asadar, dedic post-ul acesta colegilor mei dar si celorlalti care il vor citi, care mai sunt sau au fost elevi si care sigur au trecut prin emotiile sfarsitului de semestru, desi unii nu o recunosc pentru a nu fi considerati “tocilari”.
Tu ce probleme de rezolvat (in afara de cele ale profului de mate) mai ai in zilele care au ramas?
P.S.: azi pot rasufla usurata la gandul ca e joi, diriga nu e in scoala, ma pot imbraca cu ce haine vreau! :D
Oare chiar vrei sa devii adult?
January 17, 2009 at 14:45 | In Pagini de jurnal | 6 CommentsTags: Copilarie, Maturitate, Viitor
Inca de la varstele fragede, fiecare copil isi doreste sa creasca, desi multe lucruri i se iarta datorita imaturitatii specifice anilor.
Fie pentru a purta pantofi cu toc, fuste scurte, bluze cu decolteu, cercei si alte lucruri pe care le vede la mama, in cazul fetelor, fie pentru a conduce masina precum tata, pentru a merge cu baietii in spatele blocului la fotbal sau pentru a putea ciocni un pahar de alcool, in cazul baietilor, toti ne dorim acelasi lucru: “sa crestem mari” (un pleonasm atat de des intalnit).
Dumnezeu ne acorda si acest drept, ca tuturor fiintelor de pe Pamant, asadar intr-un timp foarte scurt ajungem sa ne uitam in oglinda si sa nu mai recunoastem nimic din ceea ce stiam. Aspectul fetei ne tradeaza totusi copilaria, insa totul se schimba, incepand de la fizic pana la psihic. Observam astfel maturitatea este doar o cale spre imbatranire si o data ce realizam acest lucru, visul de a deveni adult devine un cosmar.
O data cu prima zi de scoala, ne facem noi cunostinte si prieteni, dar totodata iesim din protectia mamei pentru cateva ore pentru a da fata in fata cu micile greutati ale vietii care, o data cu trecerea anilor, capata un mai mare grad de dificultate. Pentru inceput avem primele mici dezamagiri in privinita prietenilor, poate din cauza faptului ca un/o coleg/a nu vrea sa ne imprumute papusa/masinuta ei/lui cea noua, dar si primele “iubiri”, adica acel sentiment de simpatie pentru o persoana de sex opus, in majoritatea cazurilor :)).
Anii trec si trec, si incepe perioada cea mai frumoasa, dar si cea mai complicata, si poate chiar si cea mai asteptata: adolescenta. Cel mai mult timp il petrecem cu prietenii, vorbim, radem, ne plimbam, dar unii dintre noi aleg cai gresite…Tot atunci avem impresia ca toata lumea e impotriva noastra, chiar si parintii care ne iubesc cel mai mult, desi intelegem acest lucru tarziu. Libertatea pe care ne-am dori-o nu o avem toti, lucru care ne deranjeaza…
Anii de liceu se scurg si ei, trebuie sa ne alegem un drum in viata, o cariera care in primul rand sa ne placa.
Facultatea ne bate la usa, ne chinuim cu examenele si ne dorim o familie noua, in care copiii nostri sa o ia de la capat cu visul acesta.
Eu abia acum realizez ca ideea de a deveni adult nu este una atat de roz, realitatea nu este intocmai ca visul nostru din copilarie, si ma intreb: oare chiar imi doresc sa imi asum toate responsabilitatile, sa trec in randul majorilor si sa am singura grija de mine? Desigur, aceste lucruri le-am inceput deja, dar nu in adevaratul sens.
Si, asa cum spune Cronin in “Gran Canaria”, “cu cat viata trece, cu atat o iubesti mai mult” . :D
Tu ce crezi? Acum chiar ti se pare atat de interesanta maturitatea? Chiar vrei sa devii adult?
Prietenia sincera dintre un baiat si o fata?
January 14, 2009 at 11:18 | In Pagini de jurnal | 6 CommentsTags: Prietenie
Un subiect destul de controversat, as putea spune. Multi spun ca intre un baiat si o fata nu poate exista o sincera prietenie, adica fara implicatii sexuale sau amoroase. Totusi, sunt destui si cei care dezmint acest fapt, prin amintiri din propria experienta, povestind cu zambetul pe buze intamplari petrecute in compania unei persoane de sex opus, insa accentuand discutiile lor amicale, strangerile de mana prin care isi arata unul altuia afectiunea prieteneasca, zilele in care au mers impreuna la cumparaturi sau in parc, aceste banale activitati, ar putea spune unii, nestiind cata caldura sufleteasca ai in acele momente.
Un alt argument in favoarea prieteniei sincere dintre doua persoane de sex opus este felul baiatului de a fi, in general spunandu-se ca ei nu barfesc, sau cel putin nu in aceeasi masura ca fetele. Este mai usor sa ii povestesti unui baiat, fiind fata, anumite experiente si aflandu-i parerea din perspectiva lui, poate invocand astfel un motiv de dezaprobare in privinta gandirii fetelor.
In partea celor care “acuza” acest tip de relatie se afla persoanele care nu pot intreprinde activitati alaturi de o alta de sex opus, fara conotatii total diferite de cele amicale, adica gandindu-se la o eventuala apropiere sexuala intre ei.
Personal, ii contrazic si le spun ca in viata e bine sa ai alaturi o persoana diferita din acest punct de vedere, doarece acest lucru te poate ajuta in luarea anumitor decizii sau in punerea in practica a unor idei. De asemenea, o apropiere amicala de acest gen implica o noutate in viata ta, provocandu-te, cunoscandu-te astfel si din acest unghi. Poate ca nu sunt multi cei care reusesc sa faca acest lucru, insa eu cred ca nu este atat de greu.
Propun ca tema de gandire acest subiect si astept parerile voastre. :D
Generaţia celor care nu conteazǎ
January 12, 2009 at 09:45 | In Pagini de jurnal | 4 CommentsTags: Idei preconcepute, Noua generatie, Postmodernism
“Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudǎţenii in numele postmodernismului. Am încercat sǎ aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare sǎ-mi rǎspundǎ. E o artǎ din cioburi – totul este fǎrâmiţat. Spiritul are o facultate: aceea de integrare; de a face din fragmente o totalitate.” (“O lume fǎrǎ rǎdǎcini este o lume fǎrǎ morala” – Zoe Dumitrescu Buşulenga)
“Se practicǎ acum literatura “light”, fǎrǎ pretenţii. Cǎrţi autobiografice, cinice, amuzante, uşoare, amare, acre sau pline de vomǎ, cu înşiruiri de cuvinte prin care autorul se ia peste picior. Îşi povesteşte cu voluptate eşecurile, viaţa mǎruntǎ. De ce sǎ nu te iei peste picior dacǎ, oricum, viaţa asta face cu tine? Eu nu m-aş grǎbi sǎ-I acuz de superficialitate. Creaţiile lor s-au mulat pe vremurile pe care le trǎim. Blazarea lor, uşurǎtatea, vin din starea de “oricum nu conteazǎ”, în ciuda sloganurilor publicitare.” (“Generaţia celor care nu conteazǎ” – Alina Andrei)
De curând, doamna profesoarǎ de limba şi literatura românǎ ne-a dat sǎ realizǎm un eseu argumentativ în care sǎ ne prezentǎm opinia despre literatura actualǎ. Am pornit de la fragmentele a douǎ fragmente: “O lume fǎrǎ rǎdǎcini este o lume fǎrǎ morala” – Zoe Dumitrescu Buşulenga si “Generaţia celor care nu conteazǎ” – Alina Andrei.
Dupǎ pǎrerea mea, Zoe Dumitrescu Buşulenga greşeşte foarte mult in afirmaţia sa. În primul rand, consider cǎ termenul de “ciudaţenie” folosit in articol este total nepotrivit, deoarece eu cred cǎ în oricare curent al literaturii au existat astfel de divergenţe, fiind ceva nou pentru cititor. Din punctul meu de vedere, postmodernismul este plǎcut, întrucât, citind cǎrţile actuale, vedem cum personajele iau parte la întâmplǎri asemǎnǎtoare cu ceea ce trǎim noi in viaţa de zi cu zi. În cele din urmǎ, faptul cǎ “n-au fost în stare sǎ-i rǎspundǎ” la intrebarea “Ce este postmodernismul?” poate fi o dovadǎ in plus a faptului cǎ oamenii încǎ nu s-au obişnuit cu scriitori ca Lauren Weisberger, de exemplu, din simplul fapt cǎ nu au încercat sǎ citeascǎ acest gen de opere literare, probabil spunând de la început cǎ este o “ciudǎţenie”. Personal, postmodernismul mi se pare foarte bun; este incredibil cum, citind câteva rânduri dintr-o asemenea carte, te regǎseşti in poveste.
În schimb, articolul Alinei Andrei îmi place foarte mult şi sunt de acord cu ea; spune cǎ autorii acestor cǎrţi nu ar trebui sǎ fie acuzaţi de superficialitate, deoarece: “creaţiile lor s-au mulat pe vremurile pe care le trǎim”. În ceea ce mǎ priveşte, o aprob, intrucât consider cǎ o mare parte din lumea noastrǎ este superficialǎ, plinǎ de blazaţi. Alina Andrei încearcǎ sǎ îi acorde cititorului sǎu un moment de gândire, prin întrebarea retoricǎ: “De ce sǎ nu te iei peste picior dacǎ, oricum, viaţa asta face cu tine?”. De fapt, poate cǎ scriitorul din zilele noastre nu doreşte “sǎ te ia peste picior”, ci doar realizeazǎ o povestire din simple întâmplǎri la care toatǎ lumea ia parte. Astfel, cititorii îşi dau seama şi mai mult de lumea plinǎ de superficialitate în care trǎiesc, fǎrǎ a putea face ceva în rezolvarea acestui fapt. Prin urmare, la lectura postmodernismului, nu numai cǎ eşti martor la întâmplari asemanatoare celor din viaţa ta, ci te şi distrezi datoritǎ limbajului folosit, uneori chiar şi ironia fiind prezentǎ in desfaşurarea acţiunii.
În viaţa mea de elev, in relaţia cu profesorii, am observat cǎ unii te apreciazǎ, alţii nu. Probabil cǎ, într-adevǎr, suntem cu toţii o generaţie care nu conteazǎ, poate din cauza superficialitǎţii şi a numǎrului mare de blazaţi. În ziua de azi, e mai interesant sǎ chiuleşti, decât sǎ mergi la şcoalǎ, de exemplu, pentru a fi considerat “cool”.
În opinia mea, cauza principala pentru care profesorii ne trateazǎ un pic ciudat, depinde de la caz la caz, este tot superficialitatea de care dǎm dovadǎ.
De exemplu, rar gǎseşti un copil care sǎ citeascǎ, dar majoritatea navigheazǎ pe net.
În concluzie, pot spune cǎ, dacǎ am încerca cu toţii, cu siguranţǎ am reuşi sǎ creǎm o lume mai bunǎ şi am înceta sǎ fim “generaţia care nu conteazǎ”.
Tu ce parere ai?:)
Am banner ;;)
Adopta un catel! (macar)
-
Ultimele comentarii adaugate
Baiatul Ciudat on Poveste de Craciun/Craciun de… Andreea C. on Poveste de Craciun/Craciun de… Maria on Poveste de Craciun/Craciun de… Pisi on Ea scrie… Pellargonia on Poveste de Craciun/Craciun de… :)
Diverse
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
