11.10.09
November Rain
Din categoria ‘Oldies but Goldies’: Guns’N Roses – November Rain. Pentru mine, cel mai frumos videoclip realizat vreodata. Sau cel putin, dintre cele pe care le-am vazut eu. :D Plus ca se potriveste perfect cu vremea mohorata de afara.
Ia-ti prietenul/prietena si faceti o plimbare prin parc, incercati sa va ascundeti printre picaturile de ploaie pentru un moment de intimitate doar pentru voi doi, puneti un ziar pe o banca uda si incalziti-va degetele reci unul in mainile celuilalt. :) Faceti abstractie de crengile copacilor care isi scutura tristetea pe voi, aruncandu-si lacrimile pe buzele voastre. Aratati-le ca exista si oameni fericiti in zile triste, aratati-va voua insiva ca un sarut poate lua nastere si in prezenta ploii.
Dati la o parte depresia de toamna, beti o cafea calda si eventual fumati o tigare! :)
11.04.09
Bagaje
Vreau să-mi schimb priorităţile. Deja mi-am făcut bagajele. Am câteva cufere pline cu tot ceea ce am nevoie pentru a pleca cu gândul.
Cel mai mult spaţiu îl ocupă orgoliul. Bagajele mele parcă dau pe dinafară de atâta ambiţie, iar când mă gândesc cu câtă greutate am înghesuit acolo stăpânirea de sine, mă bucur că am avut voinţa necesară pentru a reuşi acest lucru. Bineînţeles, şi motivaţia a fost puternică. La vamă nu aş putea trece cu tristeţea ascunsă prin vreun buzunar, asta e clar. Probabil toate normele de securitate luate de personalul de acolo ar da în vileag tentativa mea de a pleca însoţită de acest ‘obiect’. Printre lucrurile cele mai dragi am aşezat optimismul, care e precum un talisman: nu renunţ niciodată la el, deşi am momente în care cred că nu îşi mai face efectul.
Pe eticheta altui bagaj scrie ‘obiecte care te ajută în cazul unor temperaturi extrem de scăzute’. Şi ghici ce m-am gândit eu să iau pentru acest caz? Amintirile. Îmi încălzesc mainile la focul amintirilor. Cenuşa rămâne mereu, iar alte memorii renasc din ea precum pasarea Phoenix, formând parcă nişte icoane ale timpului pierdut. Dar nu, mai bine nu spuneam asta. Melancolia sigur am uitat-o acasă, deci din bagajul cu amintiri nu mai scot nici măcar un gest specific nouă, oricât mi-ar fi de greu câteodată.
În pofida strǎdaniei mele, cerul senin nu a putut fi strecurat printre bagaje. Şi câtă nevoie am de el atunci când simt că mă cuprind braţele lungi ale depresiei!
Pe lista cu ‘lucruri-de-băgat-în-geantă’ se mai numără şi bucuriile care cândva erau precum frunzele arborilor veşnic verzi. Nu dispăreau, indiferent de situaţie, atâta timp cât ştiam că posed ceva. Că posed acel ceva care pentru mine reprezenta absolutul. La fel s-a întâmplat şi cu zâmbetele, cu îmbrăţişările, cu săruturile care mi-au umplut zilele celor 17 ani. Au intrat şi ele în bagaj, dar cu o oarecare teamă, deoarece ar fi vrut să rămână în trecut, spre binele meu.
Deci mă îmbrac cu haine de la o firmă cu prestigiu: “Zâmbet”, beau sucul fără E-uri şi fără conservanţi numit “Amintire”, iar noul meu regim alimentar se bazează pe stăpânire de sine, amestecată cu puţin orgoliu, după gust.
Dar parcă am uitat ceva… Ce am făcut cu iubirea printre atâtea bagaje?
10.29.09
Renovare
Am început renovările. Cum la ce? La inima mea.
Muncitorii se mişcă destul de greu. De fapt problema principală la mine este organizarea şi faptul că hotărârile mele în privinţa pereţilor se schimbă de la o clipă la alta. Culoarea mea preferată e disponibilă cam rar în catalog, iar nuanţele păstrate ca rezerve nu mă mulţumesc deloc. Aşteptările mele se spulberă precum zidurile acestei camere ascunse în fiinţa mea. Nu pot renunţa la culoarea iniţială. Pur şi simplu nu pot, deşi ştiu că a ieşit din trend. De fiecare dată când, răsfoind întreg catalogul, văd acea nuanţă, mă opresc la ea şi simt că e acel ceva de care am nevoie pentru a mă simţi comfortabil în camera din visele mele care adesea pot fi confundate cu realitatea. Renovarea la care mă gândesc de ceva timp nu implică însă şi schimbarea tablourilor cu imagini din trecut, iar atmosfera încărcată de amintiri nu poate fi supusă unei reforme, oricât s-ar strădui muncitorii mei. Mirosul plăcut de lavabil dat acum ceva timp încă se simte, telecomanda de la TV parcă vrea mereu să revină acolo unde se afla ca martor al momentelor fericite, bluza pe care o purtam atunci când camera mea emana exact bucuria pe care acum mi-o mai transmiţi atât de rar zace acum atârnată pe un umeraş, lipsită de vlagă. Winamp-ul cred că e defect: a rămas blocat pe piesa vremurilor când pereţii erau văruiţi în culoarea mea preferată. Şi culmea culmilor: din ce în ce mai des apar şi critici de artă pentru a mă convinge în mod indirect să renunţ la acel spaţiu în care tu erai totul.
Dar ce să fac eu, cititorule dragă, în clipa în care vreo forţă malefică intră pe fereastră şi scrijeleşte pereţii care oricum sunt în stare de ruină? Cum pot corecta eu urmele de pix desenate de ei, fara a se vedea pasta albă lăsată de corectoarele din librării?
10.24.09
Să căutăm fericirea
Vreau perfecţiunea. De ceva timp am observat că nu mă mulţumesc cu puţin. Vreau siguranţa că nu mă mint singură, că totul este real şi nu doar în imaginaţia mea. Poate nu e vorba de lupta spre perfecţiunea despre care toţi vorbesc că nu există, ci doar de lupta cu mine însămi, lupta în care orgoliul şi ambiţia mă ajută să îmi ating scopurile în multe dintre cazuri.
Îmi place să simt fericirea în momentul triumfului personal. Mă întreb însă: contează compromisurile pe care le facem în căutarea fericirii? Mai au ele vreo semnificaţie în momentul în care ai reuşit ceea ce ţi-ai propus? După părerea mea, nu. Scopul scuză mijloacele compromisurile. Bineînţeles, depinde şi de capacitatea fiecăruia de a se adapta la situaţia respectivă şi de a nu ceda în momentul în care izbânda întârzie să apară. Pentru că, da, nu se ştie dacă “întârzie să apară” sau “nu există nicio şansă”. Consider că şi gândirea mea optimistă îşi are rolul esenţial în conturarea succesului final. Mai grav este atunci când chiar şi persoanele care fac parte din aceeaşi latură temperamentală ca mine îşi pierd pentru o clipă curajul în faţa obstacolelor. Astfel se ajunge la pragul peste care poţi trece doar cu sprijinul unor elemente externe situaţiei respective, pentru a-ţi putea continua drumul spre fericire. Dar ce se întâmplă atunci când aceste elemente sunt cele care se amestecă în paharul iniţial cu primele ingrediente alese de noi pentru realizarea elixirului fericirii proprii? E clar că amestecul obţinut în acest fel nu poate deveni omogen. Elementele externe se separă de ingredientele în posesia cărora ne aflam în primă instanţă precum apa şi uleiul. Ei bine, printr-o atitudine fermă putem merge mai departe descoperind dacă elixirul ce poartă amprenta fiecăruia dintre noi este cel pe care chiar ni-l dorim.
Deci revin la întrebarea adresată puţin mai sus: mai are vreo importanţă felul în care obţii propria compoziţie pentru a umple paharul cu esenţa fericirii sau contează rezultatul final?
10.15.09
I miss you
Te-ai obisnuit cu prezenta lui la fiecare pas, mai ales in ultima perioada. Este cel ce te insotea peste tot, chiar daca alegeai sa folosesti un mijloc de transport in comun, propria masina sau sanatosul mers pe jos.
Este tacut, dar niciodata nu te simti singur deoarece stii ca mereu e langa tine. Cum iti dai seama de asta? Simplu, deoarece zambetul lui cald iti mangaie trupul fara incetare. Era o vreme cand venea sa iti poarte de grija inca de dimineata, te privea cum dormi si iti facea cu ochiul imediat cum te trezeai. Zambeai si tu cand observai cat de atent e cu tine, cum te alinta in fiecare dimineata indiferent de cearcanele cauzate de noptile pierdute sau de firele rebele din podoaba capilara. Ca orice fiinta, are si el defectele sale: e capricios, sunt bariere care il opresc si nu isi mai poate face prezenta ca in zilele calde de vara, dar atunci cand reuseste sa invinga aceste obstacole, aduce un zambet inconstient pe fata tuturor. De altfel, poti fi sigur ca este un personaj pozitiv, fiind opusul vampirilor (nu ma intelegeti gresit, mi-as dori un vampir:D): noaptea isi face loc in culcusul sau si dispare definitiv, dar amintirea sa ramane vie, mai ales stiind ca ne-a luminat ziua care tocmai a trecut prin simpla sa companie. Se spune ca realizezi ce ai abia atunci cand pierzi acel lucru, poate de aceea m-am gandit acum sa scriu (din nou) despre acest prieten al tuturor, el incepand sa faca nazuri, o data cu schimbarea temperaturii, aparand tot mai rar in preajma noastra.
Asa ca revin la una dintre vechile mele intrebari: unde esti tu, Soare, drag al oamenilor toti? :) 
09.23.09
Un zambet
Mai stiti jocurile Lego? :) Cand eram mica, nu eram prea incantata de ideea de a construi ceva in acest fel. Mi se parea un joc pentru baieti. Totusi, am asezat si eu de cateva ori piesele acelea colorate, de plastic, dupa bunul meu plac. Astfel, a inceput sa imi placa sa dau propria imagine obiectelor, persoanelor dar si sentimentelor. Daca mai multe piese Lego alcatuiau o constructie materiala, pe parcurs am invatat ca pot inalta un zid si fara ajutorul unor piese care pot fi atinse de oricine.
Zidul meu abstract poarta numele ‘Zambet’. Imi place sa zambesc. Fie ca sunt trista, fie ca sunt fericita. Pot spune ca imi displac persoanele care isi arata tristetea plangand, stand singuri intr-un colt si avand pe fata expresia omului nefericit. Tocmai datorita acestui zambet, majoritatea celor cu care petrec cea mai mare parte a timpului nu realizeaza atunci cand sunt trista. De asemenea, zambesc fie ca sunt nervoasa, fie ca sunt binedispusa. Primul caz este unul particular pentru ca am si momente in care toata furia acumulata in timp se revarsa, dar de cele mai multe ori ascund starea pe care o am in spatele unui zambet. Imi place sa zambesc cand plang de fericire. De fapt, acest lucru s-a intamplat de doua ori in 17 ani de viata, dar stiu ca este o senzatie extraordinara. Zambesc in momentele de gelozie extrema. Bariera ridicata astfel poate fi inlaturata doar cunoscandu-ma foarte bine. Sunt extrem de geloasa si aici nu ma refer doar la relatiile de dragoste, ci la orice gen de relatie. Simt gelozia cum pulseaza in inima chiar si atunci cand cainele meu acorda mai multa atentie altei persoane, sunt geloasa in 99.99% dintre cazuri.
Sunt atatea momente in care as plange, dar reusesc mereu sa ma controlez. Cum? Zambind. :)
09.09.09
Unde e soarele?
Nu imi sunt necesare cuvinte complicate, sofisticate sau fraze filozofice pentru a descrie cele trei luni din vara anului 2009.
Cateva cuvinte referitoare la vacanta de anul acesta am scris intr-un post anterior, acum poate ma voi repeta, dar oricum voi dezvolta subiectul. Fie ca vine vorba de prietenii consolidate sau abia incepute, fie ca te gandesti la ultimele aventuri (cu sensul de intamplari, nu te uita in tabel pentru a revedea numarul de aventuri amoroase pe care le-ai avut vara asta) traite, totul iti aminteste de zilele insorite petrecute pe o banca in parc sau sprijinit de un gardulet atunci cand pensionarii ocupau toate acele locuri care candva erau locurile de refugiu pe care tu si prietenii tai le gaseati pentru a bea Pepsi si pentru a sparge cateva seminte. Poate iti vine in minte ultima cucerire, penitenta pe care ai suportat-o din cauza unui tatuaj (nu ma simt la chestia asta) pe care parintii ti l-au vazut dintr-o prostie neatentie a ta sau orice alt lucru care s-a adaugat acum in valiza amintirilor din viata ta.
Te-ai invatat sa te culci adormi la orice ora a noptii diminetii, iar acum va trebui sa te bagi in pat o data cu gainile (not). Ok, nu iti mai amintesc, stiu cat de ‘tristuts’ e ca s-a terminat vacanta si, o data cu ea, vara. Costumul de baie deja si-a inceput ‘hibernarea’, palaria de soare ii tine companie in barlogul construit special pentru hainele de vara, ochelarii de vedere nu mai pot fi inlocuiti cu cei de soare (asta in cazul in care aveai probleme cu vazul), floricica roz nu isi va mai misca atat de frenetic frunzele, deoarece soarele nu va mai strabate atat de puternic si, totodata, usor termopanul de la geamuri, geanta de plaja va fi peste doar patru zile inlocuita de ghiozdanul care, in opozitie cu costumul de baie, palaria si ochelarii de soare, acum iese din perioada de ‘hibernare’. Marea care tocmai ne adoptase este deja geloasa pe cada din baie, becul nu poate tine locul soarelui zambitor, iar temperaturile ridicate nu vor mai exista timp de un an nici macar cu ajutorul saunei. 
Nu vei mai trai cu teama ca sandalele tale de firma se vor umple de noroi in caz ca ploua, acum poti fi sigura ca incaltamintea pe care o vei purta va deveni mohorata din cauza caracterului capricios al toamnei. E timpul sa faci lista cu materiile care te asteapta anul acesta pentru a numara caietele necesare, ar trebui sa pleci sa cumperi camasi, si nu tricouri si pantalonasi scurti asa cum erai invatat/a, dar nu uita nici de cravata careia i s-a stricat nodul din cauza atator aruncari de colo-colo (desi esti constient/a ca nu iti va trebui, totusi aranjeaz-o).
Deja mi-e dor de soare…
09.03.09
Societatea contemporana
Ca toti muritorii, si eu ies zilnic din casa (wow) si vad tot felul de oameni. De obicei, sunt impartiti in doua categorii: eu si restul. Nu, glumeam doar. Categoriile pe care eu le-am schitat in minte sunt tot doua, coincidenta cam mare, dar asa e: oamenii normali, care sunt multumiti cu ei insisi, si ceilalti, care incearca tot timpul sa fie ceva ce, de fapt, nu sunt.
Cand ma refer la prima categorie, nu vorbesc despre persoanele care gandesc: “eh, asa m-a lasat Dumnezeu, nu-i nimic, se mai intampla si greseli ale naturii”. Nu. Ma refer la oamenii care nu incearca sa para altceva decat ceea ce sunt, de cei care nu isi pierd timpul incercand sa copieze pe cei din jur, devenind fani ai vecinilor, deoarece muzica de la ei se aude mai tare, ai femeii de serviciu, pentru simplul fapt ca papucii cu care vine sa faca curat pe scara au desenati pe ei o virgula asemanatoare cu cea de la Nike, ai colegilor de scoala/serviciu, pentru ca acestia cunosc mai multe injuraturi ca ei etc. Ei sunt cei care se mandresc cu ceea ce au realizat pana acum, chiar daca nu merg in vacanta in Dubai, chiar daca poarta chiloti din Balif, si nu de la Calvin Klein, in ciuda faptului ca prietenii lor sunt persoane obisnuite, iar printre cunostintele lor nu se numara Catalin Botezatu.
In cea de-a doua categorie intra cei care asculta manele la maximum si totusi declara: “eu nu ascult manele, cum sa fac asa ceva?”, cei care isi deseneaza o tentativa de pisica pe tricou pentru a parea ca este de fapt “Puma”, fetele care pretind a fi inocente, fara nicio aluzie, baietii care sunt fericitii posesori ai catorva papusi gonflabile, dar totusi se lauda ca au in palmares 949349239239393 femei, sau poate mai multe etc. Pentru ei, o seara fara club e o seara pierduta. Pupincurismul este sportul lor preferat, in societate incearca sa para cunoscatori ai ultimelor tendinte in materie de moda, cluburi, bauturi, se lauda ca au consumat droguri si multe alte activitati asemanatoare.
Am enumerat doar cateva dintre caracteristicile fiecarei categorii sociale, deoarece zilnic se mai adauga cate ceva pe lista. Fii TU, ai curajul de a fi TU, recunoaste ceea ce simti, ceea ce gandesti, fa-ti “publice” dorintele, nu renunta la visurile tale, nu te schimba de dragul cuiva.
P.S.: sper sa nu dau nastere unor polemici, nu ma refer la nimeni in mod deosebit. :D
08.29.09
Cand dormi…
Inedit, posibil, fantastic, credibil. Calatorii spre alte taramuri, dorinte devenite realitate, temeri adeverite fara sa iti dai seama, personaje animaliere, umane si multe alte elemente care dau viata unei existente “nocturne”.
Daca in timpul zilei exista un risc crescut de plictiseala, in timpul noptii cu siguranta vei avea ocupatie. Visezi, sau, conform unui citat din “Maidanul cu dragoste” (G.M.Zamfirescu), esti martor al intamplarilor pe care sufletul tau le “traieste” in timpul in care tu dormi: “Cand dormim, duhul nostru pleaca sa se plimbe, sa isi traiasca tainul lui de necazuri si bucurii. Pleaca, vezi bine, dar intre el si noi ramane o legatura, ca o ata intinsa si nevazuta de oricine. Uite de ce, noi stim tot ce face el si zicem ca am visat.”.
Asadar, visele tale din timpul noptii nu sunt chiar lipsite de insemnatate. Daca ar fi sa realizam o “teorie” in functie de citatul respectiv, am ajunge la concluzia ca nicio carte de genul “dictionarelor de dezlegare a viselor”, niciun site care iti dezvaluie taina din spatele unei astfel de intamplari ireale, nicio vorba din popor, de exemplu cea care spune ca in realitate se intampla opusul visului, nu sunt adevarate. Poate ca sufletul tau iti indeplineste in plan imaginar anumite dorinte. Astfel, in fiecare dimineata, dupa aceasta “calatorie”, te poti gandi daca ti-ai fi dorit ca aventura sa nu se mai termine si ca totul sa fie aievea. Sau, dimpotriva, poti fii fericit/a ca te-ai trezit si ca totul a fost doar un cosmar, o plimbare fara sens a eului tau.
Si uite asa poti face confuzie intre “vise” si “visuri”, in cazul in care ti-ai fi dorit ca intamplarea visata sa fie parte a vietii tale de zi cu zi. Reveria, adica trecerea de la imaginar la real, poate fi “tristutsa” intr-un astfel de caz, dar nu-i nimic – acum esti 100% constient/a de ceea ce iti doresti. :)
08.20.09
Cum imbatranim
Ii multumesc destinului ca nu ma face sa scot prea des buletinul din portofel. Si asta pentru ca nu vreau sa vad cum cifrele de acolo indica varsta mea. Da, stiu, vorbesc ca o baba senila, dar la 17 ani se zice ca o mare parte din cea mai frumoasa perioada a vietii a trecut. Asta teoretic, pentru ca viata poate fi frumoasa la orice varsta, in functie de anumiti factori. Totusi, nu imi vine sa cred cand au trecut anii.
Parca ieri imi cumparam prima papusa, prima bicicleta (pe care de altfel nu am invatat sa merg nici pana in ziua de azi), prima rochita, prima clama de par din banii mei de buzunar. Parca au trecut cateva zile de la prima mea zi de scoala, cand eram bobocel in clasele primare. Cum au trecut anii, nu stiu, dar prima iubire s-a dus si ea, urmata de alte dezamagiri de pe urma carora rad acum, cand imi amintesc, dar care atunci imi umezeau ochii de copil. La fel s-a intamplat si cu diferitele nazdravanii specifice fiecarei varste. Cum imi suparam parintii cand veneam cu cate un nou cercel in plus, in urechea stanga, biata de ea, cum se enervau cand intarziam cateva minute seara din cauza ca timpul trecea fara sa imi dau seama si nu ma induram sa plec de langa prietenii mei, cum s-au suparat acum vreo doua saptamani din cauza tatuajului, cum m-au iertat de fiecare data si cum s-a intamplat si acum, cum trec atat de repede toate aceste intamplari? Fericite sau triste, sunt unele (mai multe de fapt) amintiri care, reunite, formeaza intreaga ta experienta de viata. Dupa 17 ani, nu as mai vrea sa cresc. Chiar nu simt ca am atat, cateodata aud ca sunt matura, alteori - imatura, depinde probabil de inconstientul meu care parca nu imi permite sa ma maturizez in totalitate, strigand in sinea mea: “Ramai copil!”. Nu stiu, probabil de asta sunt inspaimantata de faptul ca timpul trece, si inca foarte repede. Am mai spus intr-un post anterior si acum ma repet: e ultimul meu an in care, teoretic, sunt copil. Apoi, eu imi voi asuma propriile fapte. Intr-un fel e bine, intr-altul nu.
Doi ani de liceu au iesit pe usa vietii, facandu-si loc in camera numita “trecut”. Insa pentru mine acea camera nu ramane ferecata, mereu intorcandu-ma incercand sa iau ceva ce totusi ramane blocat intre acei patru pereti. Peste cateva clipe chiar si aceste randuri vor face parte din trecut.
Tocmai de aceea, invinge timpul prin fortele proprii: traieste clipa, traieste-ti viata, nu te baza pe o viata urmatoare, deoarece nu ai garantia acesteia! Nici macar garantia zilei de maine nu o ai, asa ca nu pierde nicio clipa si nu ezita sa faci ceea ce iti doresti! Si, nu in ultimul rand, nu regreta nimic din ceea ce ai facut!
